Rochia asta aș lua-o în lumea cea nouă

Ascult aceeași melodie de câteva ore, nici nu mușcase dimineața ultima felie din noapte când m-am trezit.

Cu degetul mare de la piciorul drept desenez păsări pe podeaua îmbătrânită și lipsită de luciu.

Cât mi-aș dori să apari, să se crape zidul gros de cărămidă, lumea asta să se dărâme, și-o altă lume să se ivească.

Aveam o rochie de culoarea vișinei coapte, într-o dimineață i-am rupt mânecile, așa cum rupi aripile păsărilor ca să nu mai poată zbura.

Rochia asta aș lua-o în lumea cea nouă.

Aș îmbrăca-o, te-aș lăsa să mă cuprinzi în brațe, ți-aș descheia buzunarul de la piept și ți-aș invada sufletul, așa cum invadează mugurii copacii primăvara.

Cântecul se sfârșește, și lumea mea cea nouă, cea care îți poartă numele, se pierde în ceață.

Mă grăbesc să repornesc melodia, să nu te depărtezi.

Dimineața asta lăptoasă te-ar înghiți prea repede.

Ce bine ar fi dacă viața ar avea un buton de pauză.

Ți-aș așeza pe buze un singur cuvânt, o chemare: Vino!, apoi te-aș urma orbește.

Mi-am închipuit mereu că celulelor mele le-ar fi greu să învețe alt nume.

Dar m-am înșelat! Ah, unde e butonul de pauză? Am nevoie de câteva clipe.

În prima clipă mi-aș așeza cu degetele părul, mi-aș elibera fruntea, să-mi vezi cuta dintre sprâncene, apoi mi-aș curăța ochii de lacrimi uscate. O iubire m-a însoțit toată viața. Și acum plâng în somn. Aș repeta de câteva ori numele tău, până ce s-ar lumina cerul gurii, apoi aș păși spre zidul de cărămidă, și prin spărtura lui, aș veni către tine.

Melodia se oprește.

Îmi întorc fața spre fereastră.

Ninge liniștit. O pasăre se ascunde sub aripi, mi se face brusc frig, îmi strâng umerii, îi acopăr cu palmele, înfig bărbia în piept și tac.

Rochia vișinie nu-mi mai vine, i-am rămas mică.

foto painting sursa

De aceeași autoare citește și Vând timp