Întoarcerea și repatrierea emigranților români din Statele Unite ale Americii după 1918 era amplu prezentată în ziarele transilvănene și în cotidianul românesc America, ce apărea la Cleveland. Corespondența cu membrii familiei de acasă și ziarele erau unicele surse de informație.
Se estimează că în cursul lunii aprilie 1919 au început să se întoarcă primii emigranți ardeleni de diferite etnii, cu toții plecați înainte de 1914. Conform informării, la mijlocul lunii se întorsese un prim vapor cu emigranți români, maghiari, șvabi și sârbi având fiecare asupra lui cca. 1000 $, își realizaseră obiectivul cu „mia și drumul” propus la plecare.
Certificat de botez al unui român din America din 1919. Sursa: scena9.
Sursa foto: Scena9
Anul 1919 a fost marcat de o mare derută în rândul românilor transilvăneni stabiliți în America înainte de izbucnirea primului război mondial. Noua stare de lucruri, noua configurație europeană, noile granițe și consulate/ legații ce urmau să fie stabilite în urma Conferinței de Pace de la Paris, dădeau serioase bătăi de cap românilor pe care dorul de patrie îi îndemna să se întoarcă. Ziarul lor din America încerca să le stăvilească acest avânt și, prin vocea redactorilor, se făcea apel la răbdare până la încheierea tratatelor de pace și stabilizarea situației geopolitice.
Monument din comuna Ghijasa de Sus, jud. Sibiu. Sursă foto: Scena9
Un eveniment mult așteptat de către românii din America a fost sosirea oficială a comisiei pentru înființarea consulatelor. Conducerea acestei comisii a fost asigurată de comandorul Vasile Pantazzi din Marina Regală Română. Vechile pașapoarte austro-ungare pe care le deținuseră până atunci românii din America urmau să fie preschimbate cu unele românești, astfel foștii locuitori ai regiunilor Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia urmând să devină oficial cetățeni români.
Misiunea română în Statele Unite era resimțită ca o acută nevoie pentru a organiza întoarcerea și repatrierea. Starea de derută și incertitudine din mințile oamenilor era amplificată de veștile ce le parveneau prin intermediul presei, de la Conferința de Pace și misiunea diplomatică română. Chestiunea Banatului, îndelung disputată între România și Serbia preocupa în special pe bănățenii care voiau să vină în țară. Prin decretele Consiliului Dirigent din vara anului 1919, s-a stabilit că, începând cu iunie, fostele comitate Arad, Bihor, Mureș, Sătmar și Sălaj s-au separat de sub jurisdicția statului maghiar și s-au subordonat statului român; iar din august și comitatele Caraș-Severin, Timiș-Torontal, Cenad. Însă perioada de tranziție de la data emiterii decretului și până la aplicarea lui a făcut ca situația juridică și politică a emigranților bănățeni să fie neclară.
Comisarul guvernului român în SUA anunța că românii care n-aveau cetățenia americană (nenaturalizați) puteau obține pașapoarte să se întoarcă în țară din localitățile New-York, Chicago, Cleveland și Detroit „fără depunerea jurământului” față de România.
Luna august a anului 1919 a fost o lună fierbinte și la propriu și la figurat pentru românii din America. Ziarul America publica în serial etapele prin care trebuiau să treacă doritorii de pașapoarte. Până la sosirea misiunii speciale în SUA, legația română de la Washington întocmise niște formulare care urmau să fie completate pentru obținerea pașaportului. Acestea se obțineau în urma solicitării lor printr-o scrisoare.
Noua Românie era prezentată în termeni idilici și elogioși, ca un fel de revers al iluziei Țării Făgăduinței care era tocmai America la început de secol XX. Acum România Mare devenise acel tărâm… Iată cum sunau articolele de presă:
„Pentru ce să mai stea acolo, departe de părinți, de frați și de surori, de copii și de neveste, departe de Mama lor dulce, de România întregită, care trecută peste chinurile nașterii, îi așteaptă cu atâta dor și dragoste pentru ca să-i strângă la brațele sale de Mamă dulce și miloasă, de Mamă iubitoare și darnică; gata să le dea toate bogățiile, toate comorile adunate cu atâtea jertfe și dureri, cu atâtea lacrămi și suspine în cursul acestor trei ani de cumplit războiu. Această Mamă dulce și doioasă își așteaptă acum cu lacrămi de fericire în ochi copiii răslețiți pe toate meleagurile lumii, îi chiamă ca cloșca pe puii săi și le făgăduiește tot ce-i stă în putință, numai să și-i poată iarăși adunà, să-i poată iarăși vedea pe toți împreună, să-i poată cuprinde pe toți în brațele sale și să-i poată sărutà și alintà pe genunchi. Se va îngriji această Mamă fericită, mai fericită decât și-a putut închipui vre-odată în zilele grele de așteptare după rodul scump al pântecelui său, se va îngriji zic, ca acești fii scumpi să aibă toate înlesnirile, toate ușurințele de călătorie, ca cu toții să se poată întoarce cu drag și fără murmur la scumpa lor Maică. Și se va mai îngriji Ea, ca fiii Ei de aci înainte să nu trebuiască să pribegească și să rătăcească pe căi străine de căminul depărtat, ci să poată trăi în pace și în fericire în vechea lor Patrie, acum România întregită. Le va da pământ, le va da drepturi, le va da toate bogățiile, cari de acuma ale noastre sunt. Veniți deci acasă, iubiți frați Ardeleni din America, veniți, că vă așteptăm cu drag și bucurați-vă și voi și vă desfătați de fericirea noastră a tuturora. Plângeți și voi cu noi împreună și vărsați lacrămi de fericire, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem aceste zile de ne mai visată fericire. Dumnezeu Vă aducă cu bine și “La bună revedere!”.
E clar, România devenise paradisul pe pământ.
În octombrie 1919 se redeschiseseră liniile navale comerciale. Dovada o fac abundența de anunțuri referitoare la îmbarcări. Vapoarele plecau din portul New-York prin companiile: French Line (opera în portul Havre), Cunard Line (Cherbourg), Hamburg-American Line, Holland-America Line ( Rotterdam), Red Star Line (Anvers), American Export Lines (Genova și Napoli), iar spre Europa de est The Balkan-American Expres (Constanța via Patras) sau American-Levant Expres (Pireu).
O descriere detaliată a călătoriei de întoarcere datează din noiembrie 1919. Un român bănățean îmbogățit în America a călătorit din New-York la Havre, timp de 8 zile pe ocean, îmbarcându-se pe 25 august. Din Havre, pasagerii de cl. I și cl. II își continuau călătoria cu trenul Trans-Atlantic Special. Cei de cl. III plecau spre Paris după câteva zile. Armata franceză încă nu era demobilizată, astfel că prioritate aveau trenurile militare, apoi cele cu civili. La Paris soseau în gara Saint Lazare, unde urma să li se vizeze pașapoartele. Din Paris erau transferați la gara din Lyon, apoi spre Italia, la Modena. Sau din Paris la București cu trenul Simplom Orient Expres, un tren de lux. Înainte de a pleca din Paris trebuiau vizate pașapoartele la consulatul român.
Apoi călătorul nostru a intrat prin orașul Domodossola în Italia. Trecând din Milano spre Veneția, se vedeau încă urmele frontului italian: “tunuri ostenite, tranșee părăsite, sârmă ghimpată și ici colo urma unui sat.” Apoi a intrat în portul Trieste unde era plin de români care călătoriseră cu vapoare italiene și, după caz, își așteptau bagajele rătăcite. Românii erau foarte bine tratați în gările italiene din Trieste, Veneția sau Milano. În unele cazuri angajații gărilor vorbeau în engleză cu emigranții români, fuseseră și ei în America. Precursorii limbii engleze ca limbă de circulație internațională au fost așadar acești emigranți temporar în SUA. Și în Italia mai erau încă trupe nedemobilizate, astfel că trenurile pentru militari aveau prioritate în fața celor cu populație civilă, la fel ca în Franța. De la Trieste trenul a plecat spre Iugoslavia. “Adio civilizație! Adio bella Italia! Fratelo Romano te părăsește cu inima strânsă de durere și din lumină trece la întuneric.”
Călătorul întâlnise mulți români în gările din Iugoslavia, fără bagaje asupra lor și fără bani. Situația se datora relațiilor tensionate între România și Serbia privind Banatul. Ajuns la Zagreb, a întâlnit mulți “ciocoi” români care se întorceau din Paris, Monte Carlo sau Nisa, pe lângă care războiul trecuse ca și când n-ar fi avut loc. Din Zagreb se mergea mai departe spre localitatea Vinkovci, în estul Croației, aproape de granița cu Serbia. Acolo trenul se împărțea în două: două vagoane de lux și un vagon-restaurant se îndreptau spre Belgrad, iar alte trei asemenea spre București.
Cei care se îndreptau spre Belgrad mergeau până la Subotica (azi în provincia autonomă Voivodina, Serbia), important nod feroviar. Aici era teritoriu neutru, un fel de “țara nimănui.” Pe întreg teritoriul Iugoslaviei, cu excepția zonei Voivodina, controlul pașapoartelor era destul de strict. De acolo în Ungaria la Szeged, unde, amănunt interesant, întâlnise pe tren călători maghiari care fugeau din Budapesta din fața pericolului bolșevic, refugiindu-se în România. În cazul acestora, controlul bagajelor și al pașapoartelor era, de asemenea, foarte strict. Pentru călătorul plecat în SUA în urmă cu doisprezece ani, în 1907, toate aceste schimbări îl luau pe nepregătite. Apoi din nou în Iugoslavia. În România au intrat pe la Jimbolia, apoi în Timișoara. De acolo la Oravița. Însă odată intrat în satul natal călătorul nostru a rămas profund dezolat și îndurerat de sărăcia și înapoierea care nu suferiseră mari schimbări în absența lui. Această discrepanță dealtfel între cele două lumi, America industrializată și satul românesc natal pe care îl lăsaseră în urmă, i-a marcat pe majoritatea care s-au întors.
Românii care aleseseră ca rută de întoarcere Iugoslavia întâmpinaseră probleme cu sosirea întârziată a bagajelor, odată ajunși în portul Fiume/ Rijeka, cel care în decursul anilor 1919 și 1920 era disputat între Italia și Iugoslavia, cu arbitrajul țărilor combatante în război. O altă relatare din presă:
“Și apoi am plecat acasă. Suntem de 6 săptămâni tot în drum. Pe apă am venit bine, marea era liniștită, cum nu ne-am putut face închipuire. (probabil la sosire nu avuseseră același noroc n.n.) Și toate au fost bune până ce am sosit în Croația. Italienii, oameni de omenie, cât ce au știut că suntem Români din America, ni-au întocmit toate treburile pentruca să putem sosi acasă cât mai de grabă. Ba și mâncare și beutură ni-au dat în cinste pe la gări. Cât ce am sosit însă în Jugo-Slavia, ni-a apus steaua norocului. Croații, dar mai cu seamă Sârbii ni-au luat totul, și am rămas, Domnule, numai cu ce-i pe noi. Noroc că italienii, oameni cu frica lui Dumnezeu, ni-au sfătuit să ne trimitem banii înainte cu ajutorul băncilor, că altfel ni-ar fi luat și banii toți, până la cel din urmă bănișor. Te rugăm așadară, Domnule dragă, scrie la gazetă ceeace am pățit noi, că gazeta D-Voastră ne venea și nouă în America, scrie, să nu mai vină nici un Român din America acasă peste Jugoslavia, ci, chiar și dacă ar călători cu două-trei săptămâni mai mult, peste Marea Neagră la Constanța.”
În porturile românești Constanța și mai rar Galați începeau să sosească tot mai multe vapoare. Vaporul Traian sosise în iunie 1920 în portul Galați, având 240 de pasageri la bord.
Chestiunea succesiunii de pe urma celor decedați în America era reglementată printr-o hotărâre guvernamentală ce stipula ca urmașii din România să se adreseze primăriilor din localitățile de proveniență ale celor emigrați. Aceștia trebuiau să aibă asupra lor un document judecătoresc care să ateste gradul de rudenie cu persoana decedată și o procură adresată legației românești din Washington. În cazul accidentelor de muncă, aceasta fiind cauza cea mai frecventă a decesului, se atașau și recipise bancare care să dovedească faptul că cei de acasă erau ajutați financiar de cel decedat. În fapt, s-a întâmplat ca rudele din România să nu facă aceste demersuri decât zeci de ani mai târziu. De pildă, în cazul lui Teodor Chiș din comuna Covăsânț, jud. Arad, decedat în SUA în anul 1917, abia prin anii ’50 ai secolului trecut, urmașii au solicitat și obținut de la autoritățile americane o dovadă a decesului, care a fost remisă Primăriei din Covăsânț, raionul Arad, regiunea Banat.
Familia Chiș din satul Covăsânț, jud. Arad. Sursă foto: Scena9
Din fiecare familie de români transilvăneni sau bănățeni care până în 1914 soseau în porturile nord-americane în căutarea unei vieți mai bune, înscriindu-se într-un uriaș curent migraționist dinspre Europa, au rămas amintiri de neprețuit pentru cei care le păstrează cu sfințenie peste ani. Din doi frați emigrați unul s-a întors în țară, celălalt a rămas în America; dacă prima generație depășise prima tinerețe după câțiva ani de trai american, a doua născută acolo sau cei care erau copii la sosire, au ales să rămână. Iar cei care s-au întors temporar după anul 1918 cu ideea de a reveni apoi în SUA au făcut-o, de data asta definitiv. Unii aveau asta în plan, însă lovituri ale destinului i-au împiedicat. Și așa mai departe.
Citiți și Nefericita poveste a unei prozatoare
