respirații
mi-au spus că sunt născută la Roma dintr-un tată
incert și o caligramă, iar eu am crezut în praful
stârnit de năluci și alte implozii de-atunci
îmi duc veacul pe Câmpul lui Marte
dezamorsând balerine închise-n cutii
mai muzicale decât vă puteți
închipui
*
așa începe cea mai frumoasă
și fără de noimă eroare, te urci în mașina de scris
a zăpezii, pe partea dreaptă. peisajul înșelător
te convinge și adevărul ți se cuibărește în inimă
mai cald ca niciodată. îi dai ochii din cap, viața
și locul din dreapta. îi spui că vei conduce
cu grijă, drumul ăsta e plin de gropi cât el
de mari.
foto sursa
***
asta e tot?
vertebrele ei freamătă biciuite de țipăt, un copil
se naște brusc pe rândul întâi. cu gâtul noduri
batiste aplaudă bărbații ce plâng și
din buricul lumii, ușor, se ridică fumul… Citește și motiv
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
