O carte cât o viață, pe care nu ai cum să n-o ții pe noptieră pentru tot restul existenței. „Povestea Reginei Elena” (apărută la editura Corint), autor Simona Preda.
„Din puținele surse publicate și singura biografie[1] care se țese în jurul acestei regine, se reconstituie o poveste oarecum într-o cheie tristă, rezervată și pe alocuri umbrită de alte personaje ale timpului. Istoria ei[2] – atât cât s-a publicat până în prezent – se recompune discret și mai degrabă indirect fie din jurnalele și mărturiile altor protagoniști ai momentului[3], fie din contextul nefericitului mariaj cu Carol al II-lea.
Comparativ cu predecesoarele sale regale, dispunem de mai puține mărturii despre propria persoană, însă, în lipsa unui jurnal ținut în anii de tinerețe (exceptând jurnalul de bebeluș al fiului său), o recuperăm din corespondența care i-a rămas, din fotografiile de epocă și din presa timpului. Poate că nu a avut talentul de scriitoare al lui Carmen Sylva (deși scrisorile sale dovedesc o mare acuratețe și sensibilitate) sau abilitatea politică a soacrei sale, regina Maria (conjunctura socio-politică nu i-a permis o mai mare implicare), însă regina Elena – cea de-a treia regină a României, despre care, din păcate, se știu atât de puține lucruri, a fost, la rândul ei, una dintre acele femei care în momentele-cheie ale vieții a manifestat o demnitate impresionantă.
Asupra acestui personaj al istoriei se aruncă de obicei clișee legate de eșecul mariajului în care a fost implicat, însă dincolo de nefericirea conjugală și de disperarea maternă, regina Elena – Sitta (așa cum se semna și în scrisori, așa cum îi spuneau și apropiații)[4] – a fost un model care a știut să lupte, să piardă, ba chiar să se reinventeze atunci când condițiile au impus-o.
Coperta cărții Regina-mamă Elena
Reconstituirea unor episoade ale vieții sale din acești câțiva ani petrecuți în România (1921-1932) – subiectul volumului de față – aduce în prim-plan o principesă care a simțit atât gustul fericirii, al triumfului, dar în egală măsură, o principesă care a avut și neșansa de a suferi nenorociri și umilințe publice și personale greu de îndurat. Biografia ei – semnată de contemporanul său Arthur Gould Lee – îi prezintă viața ca pe o poveste inversată a Cenușăresei.
Oarecum acuzat de subiectivitate și insuficientă specificare a surselor, volumul acestuia reprezintă o viziune unilaterală (materialul cuprinde pasaje interogative și momente de introspecție pe care principesa și le permite după evenimentele trăite) și nu printr-o coroborare profesionistă a materialului.
Cu toate aceste carențe, cel puțin pentru anii petrecuți în România, documentele păstrate în Arhivele Naționale ale României (Fond Casa Regală, Fond Kretzulescu) – în special scrisorile personale ale Elenei și memoriile transmise de regina Maria – susțin și pe alocuri completează datele biografice publicate de autor.
Viața sa personală în acești primi ani românești – dincolo de rangul și obligațiile impuse de normele vremii, de instabilitatea vieții politice europene și românești – poate nu a fost încă suficient de bine pusă în valoare și ar fi cu siguranță mai multe de scris despre această discretă regină.
Prezentul demers a avut ca intenție, pe de o parte, o ordonare după un criteriu cronologic a succesiunii faptelor din perioada cuprinsă între 1921 și 1932, iar pe de altă parte, o completare cu documente acolo unde zvonurile sau amintirile eronate au împins într-un con de umbră anumite momente ale trecutului. O constantă a acestor ani a fost permanenta încercare din partea forurilor decizionale de a asigura cu orice preț continuarea și demnitatea dinastiei. Prin urmare, pasiunile, dramele și eforturile protagoniștilor implicați – toți cu sânge albastru – au fost supuse acestui principiu al supraviețuirii monarhiei dincolo de orice orgoliu personal.”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
[1] Arthur Gould Lee, Regina-mamă Elena a României, Editura Humanitas, București, 2011.
[2] În momentul de față avem cunoștință doar despre existența unui jurnal ținut de principesă referitor la anii în care fiul său, Mihai, era copil (1921-1924) și care cuprinde date referitoare la evoluția acestuia în primii ani de viață. Prin urmare, exceptând corespondența proprie, reconstituirea se bazează într-o bună măsură pe surse indirecte.
[3] Din Însemnările reginei Maria sau din memoriile unor oameni politici precum Constantin Argetoianu sau I.G. Duca.
[4] Apelativ rămas de la fratele ei, Alexandru, care în copilărie nu putea pronunța corect cuvântul sister.
Citiți și Mari iubiri: Elena Lupescu și Carol al II-lea
