Sunt ore din viață când deschizi ochii și ai poftă de cer albastru-albastru, pigmentat pe ici, pe colo, cu câțiva norișori albi și pufoși. Alergi la geam, precum pofticiosul de frumos, și dincolo de stoluri e atâta gri, că-ți devin ochii mărgele rotunde, gata să părăsească orbitele. Nu ți-a ieșit nici dorința asta!
Te antrenezi în recapitularea mantrelor ce-ar aduce o stare de cât de cât bine și bolborosind, ajungi să-ți pui o bluză colorată, asortată cu cel mai roșu ruj pentru a descătușa zâmbete. Pe scări, îți alunecă piciorul și ai o zi întreagă senzația de durere surdă. Asta e! Capul sus!
Birou, munca (oriunde ar fi ea), oameni grăbiți cu fața uitată la cearceaf, sunt în meniu. Și ieri la fel. Același meniu. N-au nicio treabă cu mantrele tale, nici cu vreo culoare ce-ar alunga norii. Aaa, ai uitat că-i vremea măștilor! De asta nu se dau zâmbetele la drumul mare. Fără zâmbete și cu inscripția: stai departe de mine că nu vreau să dau și nici să iau! Nici că mai contează ce. Parcă ieri nu era cu mască.

Foto: Bojan Jevtić

De ce-or purta-o oamenii de atâta timp?! Preventiv?! Cred că nu doresc să le iasă ceva stricat din gură și se feresc să-și arate chipul adevărat. Nu?! Așa, zici că n-am dreptate?! Așa-i lumea?! Care lume?! Cine face parte din ea?! Actori și actori. Nedistribuiți în nicio piesă. Regizorul nu le mai face față. Șomează și cum nu pot suporta reconversia, se dă înainte cu ce se știe. Da’ ce, nu facem toți la fel?! De ce m-aș opri taman eu?! Să piardă altul!
O scenă plină de chipurile noastre, chipuri goale, fără seva unei meniri care aduce zâmbet fără ruj și bucurie până și din ploaie!
Se face târziu. Te târăști spre casă, fortăreața unde singurătatea este unica stăpână. N-ai avut albastru, nu ți-a fost dat și asta n-ar fi fost nimic dacă tu, măcar tu, ai fi dat!

Zilele se pierd și îți post-planifici. Pentru mâine. Mâinele ăla în care și vrei și poți să iei lucrurile, oamenii, cerul și pământul așa cum sunt. Toate bune și frumoase, dar uiți o necunoscută: mâine, nu-i al tău.
Reloaded: mă trezesc. Respir, mă simt, mă aud, mă întind. Ce bine că sunt! Ia, să văd ce-i în meniu astăzi! Hmm, mult gri și stă să plouă. Nu-i bai. Mi-e dragă ploaia de mă pișcă la suflet!

Fredonez la baie, pun pe mine ce se agață la prima deschidere a dulapului de ale mele mâini și pe scări, îmi alunecă piciorul, dar nu-i grav! Bine că nu l-am rupt! Dau cu niște vaselina din aia, în pauza de 11. Am masca albă peste nas și gură, dar îmi zâmbesc ochii precum viorelele jucăușe. N-ai cum să eviți zâmbetul meu nici de vrei. Buun! Mă plouă și-mi udă buclele, iar când ajung la muncă, îmi șiroia apă de peste tot. Ce bine că am un halat printr-un dulap! Perfect!
Ziua mi-o petrec împărțind din ce am și din ce sunt. E pace și afară plouă așa frumos!
Când pornesc spre casă, sunt doar mulțumită. Mai am atâtea treburi, dar ce bine că le pot face. Și am și timp.
Reconversie sufletească și mintală. Culege în coșul tău exact roadele pe care vrei a le gusta și împărți. Nu poți da vina pe nimeni pentru ce ai în coș.

De iei lucrurile cum vin, poate reușești să mai economisești ceva energie, pe care, la rându-i, s-o investești în facerea unui alt bine. Pentru tine și pentru cei de lângă tine.
Când înveți să-ți numeri bine binecuvântările, nu doar de pe buze, ai ieșit din șomaj. Te așteaptă un rol de Oscar. Joacă minunat, prestează cu zâmbet, lacrimă, mulțumire, neluând nimic de-a gata, conștient că ești privit de ochi flămânzi și inimi felurite. E așa simplu să nu te chinui!

Când forțezi, nici că mai rămâne loc pentru ce vine simplu.
Ce bine-i să te ai astăzi! Îngăduit fie-mi și-un mâine, că mi-e drag de mine, de mine cu tine, Viață!

Citiți și Viața m-a-nvățat să îmbătrânesc decent