Oglinda timpului

Radu Stanca

Vrând să-mi omor pe nesimțite timpul
Am luat oglinda și am privit-o bine.
Dar am rămas uimit văzând într-însa
Că timpul, el, mă omora pe mine.

Era un lent omor, o crimă surdă
Înfăptuită cu premeditare:
Întâi crestând obrazul cu cuțitul
Atâtor amintiri tulburătoare,

Apoi umplând cu spuma mării părul
Și, în sfârșit, vrând îndemânatic
Tot mai adânc în inimă tăișul
Acrelii mele de cireș sălbatic.

Am azvârlit oglinda la o parte
Să nu mai văd cum timpu-înaintează,
Dar ea s-a spart și-n cioburile sale
L-am auzit cum râde și sfidează.

Trezit ca dintr-o nepăsare,
M-am scuturat de gândurile grele
Și ridicând de jos acele țăndări,
Eu m-am văzut multiplicat în ele.

Și am râs la rândul meu gândind în sine-mi:
„O ! Timpule, tu ce împarți povețe,
De mult timp vei avea de-acum nevoie
Ca să ucizi atât de multe fețe.

Căci pe măsură ce le vei ucide
Trecând, cum trec pe mare vechi catarge,
Eu din oglinda ta neîndurătoare
Tot mai mărunte țăndări îmi voi sparge.