În ziua de 13 decembrie a anului 1958, la capela castelului din Mainau, a fost depus trupul neînsuflețit al principesei ruse Maria Pavlovna. Femeia atinsese vârsta de 68 de ani. La 18 ani se căsătorise cu prințul Wilhelm, ofițer de marină în flota suedeză. “S-au căsătorit”, vorba vine! Mai potrivit ar fi să se spună, au fost căsătoriți. Aceasta din cauză că cei doi tineri (Wilhelm avea 23 de ani) pur și simplu s-au supus voinței comune a casei regale suedeze și a curții imperiale rusești. Intenția celor două monarhii era de a întări legăturile “de prietenie și colaborare” dintre ele.

Nunta a avut loc în ziua de 3 mai 1908, în apropiere de Petersburg, la Tsarskoje Selo, palatul de vară al țarului. Încă în timpul banchetului de după ceremonia religioasă, Maria și-a manifestat conduita non-conformistă atunci când, deranjată de cerceii incomozi – în formă de cireșe –, cu un gest hotărât, și i-a scos din ureche și i-a aninat frumușel pe buza paharului cu apă, lăsându-i să atârne acolo toată seara. Gestul ei l-a amuzat tare pe țarul Nicolae al II-lea, aflat în preajmă. La Stockholm, tânăra pereche fu primită de către mulțime cu steaguri și cu tot fastul cuvenit. Prințesa a câștigat simpatia locuitorilor pentru că a învățat s-o rupă pe suedeză încă din perioada logodnei. La un an după căsătorie a născut un fiu, Lennart, eveniment larg popularizat de ziarele timpului în lungi articole și fotografii ce ofereau cititorilor avizi de știri mondene imaginea unei familii fericite. Realitatea însă era cu totul alta. În jurnalul său intim, Maria descrie nefericita sa căsnicie cu timidul Wilhelm și relațiile tensionate cu ceilalți membri ai familiei Bernadotte.

Atitudinea populației a devenit și ea destul de neprietenoasă față de “rusoaica” oploșită în țara lor, în ciuda zestrei considerabile cu care a venit. Aceasta din pricina faptului că se comporta într-o manieră nedemnă de rangul ei. Obiceiul acesteia de a călări în șa precum bărbații, obișnuința de a fuma țigarete ori de a folosi treptele de la Oakhill (în prezent clădirea ambasadei italiene) pentru a se da pe ele folosind o tavă de argint drept săniuță și multe altele au avut darul de a trezi nemulțumirea celor de la curte. Lennart fu dat în grija dădacelor în timp ce Wilhelm își petrecea vremea navigând pe mare.

Chinuită de plictiseală, Maria s-a înscris la Școala Tehnică, devenită ulterior Academie de artă, cu intenția de a-și cultiva talentul artistic. Cunoștințele acumulate acolo aveau să-i fie de mare folos mai târziu, după revoluția din Rusia, când s-a refugiat în Franța. A reușit atunci să ia cu sine o parte din bijuteriile familiei, ascunse în lumânări de ceară și sticle de cerneală. Singura persoană de la curte în anturajul căreia se simțea bine era Gustaf al V-lea, socrul său, care obișnuia să o ia cu el la vânătoare de elani și la meciuri de tenis. În toamna anului 1913, ziarele anunțau că prințesa și soțul său vor petrece iarna în Italia “din cauza unei afecțiuni renale” de care suferea Maria. Cel care i-a pus diagnosticul a fost nimeni altul decât medicul de casă al reginei Victoria a Angliei, celebrul Axel Munthe.

Asemenea unui Rasputin occidental, acesta exercitase o influență aproape hipnotică asupra reginei care își petrecuse jumătatea friguroasă a anului la reședința lui de pe insula Capri. Nu însă și Maria! Împreună cu soțul ei, aceasta s-a oprit întâi la Berlin, unde l-a întâlnit pe Dmitri, fratele ei, după care cei trei și-au continuat drumul spre Paris. Acolo au fost așteptați de tatăl lor care între timp își întemeiase o nouă familie. A urmat expedierea unor scrisori spre Stockholm și Moscova în care se solicita divorțul dintre cei doi membri ai familiei regale suedeze. Ambele dinastii au fost de acord fără proteste în privința efectuării actului de separare. Motivul declarat al despărțirii a fost, așa cum era de așteptat, nepotrivirea de caracter. În cartea sa de memorii însă, Maria dezvăluie că manipulativul Axel Munthe făcuse o pasiune pentru ea și, sub pretextul bolii de rinichi, voise s-o atragă la Capri, unde ar fi urmat să petreacă iarna împreună.

Teama de a deveni captivă pe insula lui acelui Calipso feminin a făcut-o pe prințesă în parte să refuze invitația “binefăcătorului” său, în parte să se stabilească la Paris. Pentru opinia publică suedeză, vestea deciziei luate de prințesa Mariei a echivalat cu un șoc. S-a considerat că era o femeie lipsită de responsabilitate, care, dintr-un capriciu egoist, și-a părăsit îndatoririle de soție și mamă luând calea străinătății. (Dacă i-ar fi trecut prin minte, “poporul” ar fi calificat-o și drept trădătoare de țară.)

Oricum însă, pe fiul său nu a putut să-l aducă la sine întrucât se considera că el aparținea casei regale. De educația băiatului, la acea dată în vârstă de patru ani, urma să se ocupe mătușa lui, regina Victoria. Pentru Maria Pavlovna au urmat ani plini de întâmplări dramatice, așa cum își dorise, deși nu după tiparul pe care îl visase ea. După revoluția bolșevică din 1917, cei mai mulți membri ai familiei sale au fost uciși așa că în Rusia nu mai avea ce căuta. În exil, fosta prințesă a dovedit o admirabilă capacitate de adaptare luând inițiativa propriei întrețineri. Printre altele a devenit o foarte apreciată furnizoare de broderii rusești pentru casa de modă a lui Coco Chanel. Ulterior, a restabilit și contactul cu fiul său reținut de Casa regală din Suedia.

Aceasta s-a întâmplat când Lennart era deja adult și când cei doi au descoperit că aveau o pasiune comună, anume, arta fotografică.

De unde se vede că arta, printre alte virtuți, o are și pe aceea de a-i uni pe oameni în ciuda distanțelor; așa cum și pe cinstiții oaspeți poposiți la Pavilionul Doamnelor de Spirit sunt convins că îi unește aceeași pasiune pentru literatură și artele frumoase.

Citiți și Coco Chanel sau şicul à la française