Portița albastră

Îmi amintesc că trebuia să ajung la o întâlnire sau la o despărțire…

M-am trezit devreme ca să-mi pregătesc veștmintele așa cum păsările își dichisesc și netezesc penele, să mă învelesc în văluri protectoare, așa cum ele o fac cu atâta pricepere. Să fiu punctuală ca luna albă-aurie când se aruncă, știe ea în ce moment, în cearșafurile ei negre de satin, să nu ezit, exact ca și ea.

Când am întâlnit soarele dimineții somnoros și îmbujorat, pădurea răsturnată peste șosea, macii în pâlcuri de un roșu-violent, mi-am spus: sunt lucruri mai presus de noi. Sunt taine pe care nu le putem noi cuprinde. Și am continuat să tac, cu mâinile în poală, zâmbind. Poartă, portiță, fereastră, portiță, poartă… în patru colțuri toate dar nu erau două la fel… Ghiceam în și dincolo de ele chemări, promisiuni, secrete ferecate, suspine bănuite, scâncete oprite cu un sărut, povești învăluind pitici aproape adormiți, șoapte chemând și șoapte arzând… Povești despre ”acasă”.

din arhiva personală

Ștergeam cu privirea culorile umede ale caselor modeste și aromele unui acasă uitat îmi reveneau în minte: serile mirosind a tocană cu tarhon, topite în aburi și înecate în fum de țigară, când tata ne recita din clasici sau ne cânta Soția prietenului meu, versiunea în limba română a cântecului lui Enrico Macias … La Femme De Mon Ami. Totul se amesteca pe pânza unui singur tablou din care nu aș mai fi plecat!

Cât de mult mai rămăsese din drum și cât de aproape îmi mai era încă grădina mea cu trandafiri parfumați și clematite imense, blănoșii cu suflet de copil, portița pictată, ferestrele mele mari! Era târziu, totul stabilit și nu mă puteam întoarce căci trebuia să ajung la o întâlnire sau la o despărțire…

Aproape de intersecția cu șoseaua principală am regăsit șirul de plopi înalți și câmpul de rapiță trecută, șanțurile pline de vegetație și troița care marchează intrarea pe acest drum secundar. Poarta ultimei case de pe partea dreaptă a străzii fusese probabil vopsită cu o seară înainte căci te orbea albastrul ei proaspăt și viu cât un cer de mai! Mi-am spus: îmi va fi dor ziua întreagă de albastrul acesta curat și mă voi întoarce acasă cu el sub pleoape de mult ce voi dori să-l revăd.

Am parcurs cei 40 km rămași bifând câteva localități mici, terenuri cultivate, clădiri abandonate, lacul de acumulare, barajul, periferia marelui oraș, străzile ei insalubre și triste, centrul în parte renovat și modernizat, în parte degradat, demodat și trist, zona de nord cu clădirile ei din sticlă, cu vilele ei superbe. Am coborât din mașină și aerul îndulcit discret de parfumul florilor de tei m-a răcorit aparent de toate dorurile acelei dimineți.

Până la porțile cele mari din sticlă și din metal unde ești recunoscut mai degrabă după card decât după ”Ziua bună!”, până la ferestrele clătite de soare și umbrite, preț de un snop de clipe, de zborul tăiat în albastrul de cer al vreunei păsări din oțel, parcul muzeului promitea umbră și răcoare zilei. Pe retină îmi stăruia însă strălucirea albastră a porții din satul vecin invitându-mă să descopăr misterioasa lume de dincolo de ea, bucuria răsăritului sărutând dealul din spatele casei, ochii ei somnoroși și uzi de rouă, mângâiați de aurite văluri din borangic. Miracolul acelei dimineți. Tainele pe care nu le putem noi cuprinde…

 

De aceeași autoare, citiți și https://bel-esprit.ro/francoise-sagan-cred-ca-dragostea-este-ca-o-boala-o-intoxicare/