• foto sursa
L-am lăsat de-a trecut
Trimis înadins de soartă,
Mi-a trecut pe la poartă
Şi nu s-a oprit.
Era cu părul ca aurora,
Aripile, cu pene de lumină,
Lînced le tîra la picioarele tuturora,
Prin pulbere şi tină.
Suia din prăpăstii? Cobora din stînci?
Acoperit de mister,
Cădeau peste el umbre mari si-adânci,
Ca peste toți cei ce vin din cer.
Nu purta sabie, n-avea-n mână crinul,
Rătăcind pe stradă,
Si-a aruncat doar ochii la mine-n ogradă,
Unde năpădise cucuta și pelinul.
Stam pe prispă, halucinat:
M-a văzut… nu m-a văzut?
Căci nu mi-a luat aminte…
Era aşa de abătut,
Că n-am mişcat, n-am strigat,
L-am lăsat de-a trecut înainte.”
***
Citiți un articol cutremurat despre parcursul acestei ființe luminoase aici
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
