Am înțeles de la o vreme încoace că numai cînd se tulbură sinele omului acesta se poate vindeca de lume. Nerăscolit, rămîi nevindecat. Nu e comod deloc să începi a-ți deranja liniștea cea amarnic înșelătoare din străfunduri, acolo unde tu, ani de-a rîndul, ai tot adunat ceea ce oamenii ți-au oferit. Pe unii ai încercat să-i scuzi, pe alții să-i întelegi și pe cei ce te-ai rănit, să-i ierți.
Realizezi că mergi pe sîrma vieții și n-ai nimic de care să te sprijini. Ba mai mult, ți s-au dat o inimă și un creier pe care să le ții în balanță. Instinctul de a nu te prăvăli în neant îți spune la început cum să faci, dar vine realitatea și începe să-ți dea pumni în coaste.
Ești încordat ca un arc din care vor țîșni odata și odată săgeți poate spre nicăieri sau poate spre undeva. Icnești și mergi, tremuri și mergi, te tîrăști și încă ești pe drum, fiindcă nici nisipul din clepsidră nu are odihnă. Știi bine că dacă te oprești, dacă nisipul se oprește, singura destinație este un mormînt rece și veșnic, un rai sau un iad pe măsura faptelor tale.
@Tazio Secchiaroli
Cine nu ar vrea să fie iubit, dar cîți au norocul acesta? Norocul de a „avea om”, așa cum scrie în Evanghelia din „Duminica Slăbănogului”:
„În Ierusalim era o Scăldătoare a Oilor, numită Vitezda, care avea cinci pridvoare. In acelea zăcea o mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptand mișcarea apei. Căci îngerul Domnului se pogora la vreme în scăldătoare și tulbura apa. Și cel ce intra cel dintai, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era stăpînit” (Ioan 5, 1-4).
Și în mulțimea celor aflați in suferință, evanghelistul se oprește asupra unui om, un paralitic. El suferea de acestă boală de 38 de ani. Hristos îl întîlnește și îl întreabă dacă dorește să se facă sănătos. Acesta îi răspunde:
„Doamne, om nu am ca, atunci cînd se tulbură apa, să mă arunce în scăldătoare. Pînă ce vin eu, coboară altul înaintea mea” (Ioan 5,7)
Paralitici la suflet, umbăm cu tălpile arse de lume – mici deșerturi în mari deșertăciuni – după un om.
Credeam că ne poate fi bine așa, însingurați, cu ochii ațintiți în gol și coatele sprijinite peste pervazul omenirii, dar frigul deznădejdii e greu de suporat. Trupul tău firav începe să-ți trimită semne: Hei, suflete, ce faci cu noi?
Ai înțeles că meriți totul și nu ți s-a cuvenit nimic. Încă aștepți, căci Cineva trebuie să încline balanța punînd un colțuc de pîine caldă și pe talgerul tău gol.
Cîndva, Dumnezeu va trimite un om să facă liniștea înșelătoare din prejma ta țăndări, așa cum face constructorul de case cînd trîntește cu barosul în temelia rău turnată. Ca să te recompui, ca să te regăsești așa cum erai cînd ai fost copil. Cu genunchii însîngerați, dar liber de frici, gata oricînd să arunci ciobul de sticlă albastră pe șotron.
N-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Toate cîte ți s-au întîmplat te-au urcat pe soclul celor care au băut cu bună-știință din pelinul celorlalți.
Poate ai spus și tu ca Iisus „Tată, dacă este cu putință, îndepărtează de la mine paharul acesta!”, dar n-a fost cu putință, pentru că …oameni, pentru că…Viață.
Speră așteptând în pridvorul celor bolnavi, să ai parte de omul care te va arunca în scăldătoare cînd Îngerul Domnului o va tulbura. Dacă ești și tu salvarea lui? Viața va deveni la fel de frumoasă ca atunci cînd te strigau părinții să vii în casă, dar le răspundeai cristalin: Vreau să mai stau un pic, Tată! Te rooog!
Speră și nu dispera. Nu bate din picior a neliniște, fii cuminte, smerit și înțelept. Așa cum ți-a luat, Timpul îți va da, poate înmiit, bob de bucurie picat în țărîna reavănă a Iubirii și spic întreg de grîu vei culege să faci pîine sufletului care de acum, abia de acum, cunoaște îndestularea. Gustă, respiră și taci.
Atunci cu flori de vișin va ninge peste tine, Dumnezeu.
Un articol de Luminița Popescu, sursa blogul Luminiței Popescu
