ploaia lui marte
nimeni mai surd decât cel
ce nu vrea să audă
mai flămând ca cel nepoftit nimeni
și tu
îmi spui cum
se îngroapă morții-n picioare
cu demnitate economie de spațiu
în cazuri excepționale vederea să fie
la mare
îți ia mințile ploaia lui marte
le oxidează tandru patina ei verticală
te-ntinde
pe spate poate râzi poate simți
că ești viu și îți trece prin crengi vreun
titlu de carte
dorința asta a ta
de-a intra-n grațiile unei năluci căreia-i sunt
pe terminate
foto sursa
****
mă apropii de tine
pe negândite
pe nerăsuflate
pe veci
trăiești din făcut farmece ghicit
și grăunțe zdrobite la moara cu pietre
a inimii… Citește și mă apropii de tine
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
