În anul 2008, când Horațiu Mălăele debuta în regia de film cu „Nunta mută”, nimeni nu putea să anticipeze că în 2020 nunțile sau înmormântările nu vor putea avea loc din cauza crizei actuale. Cu atât mai puțin în 1953, când a murit Iosif Visarionovici Stalin și au fost interzise orice manifestări publice în România și celelalte țări satelite ale Uniunii Sovietice din cauza „doliului național.” Care ar fi legătura între sfârșitul lui Stalin, filmul lui Mălăele și pandemia de acum? Poate doar aceea că istoria se repetă mereu și mereu, în cu totul alte conjuncturi.

 „Fără râs, fără meciuri de fotbal, fără nunți și fără înmormântări.” – fragment din decretul emis în martie 1953.

O comparație între istoria deceniului șase al secolului trecut în România și ceea ce trăim astăzi cu toții este, în mod evident, anacronică. Fără nicio discuție. Însă ideea că cei care și-au programat nunta pentru această primăvară n-o vor mai putea face, sau cei care nu și-au „planificat” moartea, dar aceasta a venit neanunțată și nu pot fi înmormântați conform ritualurilor, m-a dus, inevitabil, cu gândul la acest film inedit inspirat dintr-o poveste adevărată.

„Se pot oficia acte liturgice/ religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări) la care pot participa maximum 8 persoane.” – fragment din ordonanța militară din martie 2020.

În martie 1953, ca urmare a decesului lui Stalin, s-au interzis pe teritoriul României și a celorlalte țări comunizate orice manifestări cu caracter public, timp de șapte zile, cât a fost decretat doliu național.

„Cei care nu vor respecta acest decret, vor fi deferiți justiției și judecați în regim de urgență pentru înaltă trădare. (…) Nu se face nicio excepție. Sunt interzise cu desăvârșire toate manifestările care ar putea distrage poporul român de la recunoștința pe care i-o datorează părintelui popoarelor.” – martie 1953.

Nunta mută fiind debutul regizoral al lui Horațiu Mălăele a stârnit aprige dezbateri în cronicile de specialitate, păreri pro și contra. Există secvențe care amintesc de filmele lui Federico Fellini, Emir Kusturica sau scene burlești inspirate din filmele lui Charlie Chaplin. Regizorul a răspuns criticilor săi printr-un pamflet intitulat „Horațiu Mălăele și croncănicarii.”

Scenariul le aparține lui Adrian Lustig și Horațiu Mălăele și este inspirat din evenimentul real care a avut loc pe 9 martie 1953. Nunta planificată nu poate fi amânată, astfel că are loc, dar pe tăcute. Muzicanții mimează sonorul, nuntașii fac pantomimă  cu urările adresate mirilor, inclusiv în sistem de „telefonul fără fir”, iar copiii au fost legați la gură pentru a nu face zgomot. Vai, fețele acelea acoperite pe jumătate seamănă teribil cu ale noastre de astăzi cu măștile pe față. Un eveniment fericit în viața satului se transformă într-o tragedie. Ocupantul sovietic sesizează că nu s-a respectat ordinul, iar ca urmare toți bărbații de la nuntă sunt deportați, satul rămânând unul de orfani și văduve.

Actori de primă mărime ai scenei si filmului românesc au interpretat în acest film roluri episodice. Tinerilor Alexandru Potocean (mirele) și Meda Victor (mireasa) li s-au alăturat o pleiadă de actori consacrați în teatru și film: Valentin Teodosiu (tatăl miresei), Tudorel Filimon (tatăl mirelui), Alexandru Bindea (primarul comunist al satului), Luminița Gheorghiu (mama miresei), Catrinel Dumitrescu (mama mirelui), Tamara Buciuceanu-Botez (bunica miresei), Victor Rebengiuc (bunicul miresei), Mihai Constantin (nașul). Alți săteni, nuntași, care au interpretat într-o manieră tragi-comică în secvențe demne de un veritabil film mut au fost: Dan Condurache, Șerban Pavlu, George Mihăiță (primarul satului în anii 2000), George Ivașcu, Gabriel Spahiu, Dana Dogaru, Anca Sigartău.

Filmul a fost distins de către Uniunea Cineaștilor din România (UCIN) cu Premiul Opera Prima pentru Horațiu Mălăele, premii pentru imagine (Vivi Drăgan Vasile) și pentru coloana sonoră (Tiberiu Borcoman și Alexandru Andrieș). A fost de asemenea nominalizat pe Premiile Gopo pe anul 2009 la opt categorii.

Moartea lui Stalin a generat în România o serie de manifestări situate la limita dintre dramatic și grotesc. O poezie pe care mama mea, care avea 10 ani la acea dată și pe care a recitat-o la școală într-o serbare de „comemorare a tătucului”:

„Când am citit în ziar cu slove mari

Că șoimul cel din Kremlin a murit

O clipă răsuflarea-mi s-a oprit.

Simțeam pe gene lacrimile grele

Și-n inimă simțeam același plâns

Dar nu voiam să plâng cu ziaru-n mână,

Priveam la chipul drag, la chipul dârz …”

Istoria poate fi uneori absurdă, destinele individuale pot fi iremediabil transformate, nepăsarea poate degenera în adevărate drame. Este realitatea pe care am traversat-o cu toții în ultimele săptămâni. Lucrurile se vor liniști cu siguranță. Azi dimineață deja plutea un alt suflu în atmosferă, cel al libertății. Oamenii au început încet-încet să circule pe străzi. Parcările, aproape complet golite în ultimele săptămâni, încep să redevină utile. Și se vor umple din nou. Nu, nu ne vom mai plânge de traficul aglomerat. Ne e dor de el.

Oamenii vor putea din nou să petreacă la evenimentele care le marchează devenirea: nunți și botezuri și vor putea din nou să își îngroape și jelească morții așa cum au făcut-o întotdeauna. La urma urmelor, nici măcar Iosif Visarionovici Stalin nu a fost nemuritor. Iar versurile care se potrivesc mai bine acum sunt cele ale lui Alexandru Macedonski din „Noapte de mai.”

„Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit

Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.

Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară

Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară

Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,

Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.”