Citesc pe internet tot felul de polemici/ discuții despre performanța echipei feminine de patinaj artistic din Rusia și vreau să zic niște lucruri, ca să fie clar pentru toată lumea:
1. Nu există performanță sportivă/ artistică/ tehnică/ teoretică care să merite prețul traumelor. Nici diplomă, nici medalie de aur și nici trofeu; actul artistic e un moment, fie el istoric sau nu, în timp ce rănile sufletești/ traumele psihologice le poți în cârcă o viață, indiferent de vizitele la psiholog pe care le faci sau nu.
2. În România se practică și se perpetuează (sau cel puțin se practica până acum câțiva ani, dacă s-a schimbat ceva între timp, nu pot decât să mă bucur) în sport și în arte o cruzime de nedescris din partea majorității profesorilor/ antrenorilor (există și excepții, am cunoscut personal) cu scopul atingerii performanței de tip rusesc. Problema e că această performanță e plătită cu traumele unor tineri umiliți zilnic de niște narcisiști frustrați, care te vor câine bine dresat, fără opinii personale.
3. Probabil că cea mai mare durere și dezamăgire din viața mea a fost decizia de a renunța la actorie, în condițiile în care a fost singura chestie pe care mi-am dorit-o cu adevărat, cu ardoare. Dar eu chiar nu am putut să mai suport misecuvenismele unor scârbe și cruzimea lor verbală, așa că am decis să mă reorientez; din păcate, inclusiv în ziua de azi mi se derulează în minte amintiri dureroase din acea perioadă și la 20 de ani, când am decis să închei acest capitol înainte de a fi prea târziu pentru sănătatea mea mintală, deja mă simțeam obosită, înfrântă, eram mereu irascibilă și plângeam din orice; la 20 de ani, când ar trebui să-ți deschizi aripile, nu să te saturi de viață.
4. Majoritatea tinerilor care ajung, nu neapărat departe în carieră, dar care sunt preferații „mentorilor” respectivi, sunt niște hiene gata să rupă tot și să calce peste cadavre (și aici există excepții, dar din ce-am observat în cinci ani de actorie, cam așa stă treaba). Din păcate asta nu se vede nici pe teren și nici pe scenă și, obiectiv vorbind, nici nu contează pentru că spectatorul vine, în general, să vadă spectacolul/ meciul/ ce-o fi în sine, nu caractere.
5. După cum am spus, există și profesori/ antrenori/ mentori dedicați, dar care nu-și traumatizează echipa/ elevii/ studenții. Sunt puțini, dar există și merită prețuiți pentru că, da, performanța nu se face fără efort și dedicare, dar cred cu tărie că se poate face respectându-l pe celălalt și scutindu-l de traume pe care adolescentul/ tânărul respectiv le va duce o viață, nu tu, „marele profesor”, pe care te-a luat gura pe dinainte pentru că tu îți permiți.