pe vremea când din pâlnii de patefoane
curgea miere și bărbații nu se deosebeau de copaci
când apa era bună conducătoare de sentimente
iar setea
de foame ținea
tălpile mele se odihneau pe spatele câinelui negru
din centrul pământului.
nu crede smintitule când spun te iubesc
n-a venit încă vremea aceea
apa nu plouă bărbații sunt
păsări închise-n femei
cât despre patefoane ce este
mierea?
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto painting sursa
***
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
