URBANĂ

cobor la stația aceasta
fără să știu la ce am venit sau de ce
mă țin de aer să nu mă dărâme
ziua asta ploioasă și fără de tine
pașii urcă în mine zănateci, cu disperarea nelegiuitei tăceri

întreb: până unde?
mi se răspunde bizar: până unde vrem noi
peronul topește căldura, ne înfrățim ca să putem rezista
e un tramvai oarecare, mirarea e alta
și crește în mine ca umbra 

opriți, am strigat în vacarmul acesta
mi-am pierdut mintea pe undeva 
o simt rătăcind prin orașul acesta al tău și al morții
mi-e dor să stăm la povești, să bem o cafea
să trișăm din priviri, să nu ne mai fie frică

biată fantomă, cred inutilitatea ta 
nici măcar nu știi unde vrei să cobori
de unde-ai venit nici atât
cum dracu vrei să te cred că ești vie
degeaba te mânii

 

cobor la stația asta
îmi iau ziua în mâini, o aștern pe pământ ca pe apă
mi-e sete să știu unde sunt
mintea, sufletul, adevărul și binele
viața și moartea

……………………………….
peronul e altul, e filmul greșit
sau cine mai poate ști.

Victor Kostuk on Fotoblur | Still Life Photography

ILLO TEMPORE

Timpul acela, îți spun, secundele lui, orele și anii lui s-au pierdut.

Le-am rătăcit prin tăcerile noastre ca un copil într-o pădure,

nemaigăsind drumul spre casă de plâns.

Mă priveai cu un ochi senin, iar cu unul mă certai în somn

 parcă deliram.

 

Timpul acela, îți spun, și-a întors fața de la noi

Privește-l cum luptă cu mine,cu omul neputincios

fără să vrea să învingă, trezește-te, trezește-te,

așa cum ai vrea să deștepți un mort trecut la cele veșnice

crezând că poți cădea la pace cu indiferența morții.

 

În fața noastră – pustiul.

 

Și mâinile tale care îmi caută în neștire sufletul, săpând cu îndârjire.

Aici e, îți spun, de negăsit de la plecarea ta

Oricât l-am căutat, întruna mă striga cu un glas debil și nu înțelegeam

De vine, stă sau pleacă, în nedumerirea lui flămând de așteptare.

Suflete, zic, timpul acela, secundele, orele lui s-au pierdut, ce mai cauți tu printre ele?

 

Vorbeam printre cuvinte și îmi păreau zălude cu părul învolburat și ochii tulburi.

Unde te pierzi, îți strig, iată sângele meu, nu-l mai recunosc,

Am zidit între mine și el o viață și o moarte

cum zidești castele în Spania…

Pe cine caut eu atunci când nu te văd?

 

Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun

Ce-și întinde roșeața în deșert…

Pe cine cauți tu când nu mă auzi cum rup din mine

 secundele în care ne-am iubit?

Pe umbra mea, tăcerile tale urzesc cazemate în care mă frâng.

 

Rămâi, îți spun, ți-am păstrat în mine un loc la fereastră

De unde poți să vezi munți și prăpăstii,

oceane și stele fără de cer

apele cu care te-am cuprins.

În locul meu, îți las gândul.

 

Poeme din volumul „Legi nescrise”, editura Armanis, Sibiu, 2018