A fugit vacanța, cu trenul, în Franța….

și prima compunere la început de an școlar avea tema “Cum ați petrecut vacanța mare”. Pentru că nu am făcut-o la momentul potrivit, scriu acum despre cea mai pregnantă amintire a acelei veri. O amintire veche, redeșteptată acum în suflet, iese la iveală.  Tabăra Buciumeni în augustul lui1977, prima și ultima tabără de pionieri în care am fost vreodată.

Vacanța mare, bucuria noastră mare, începea efervescent imediat după serbarea de sfârșit de an școlar când, cei mai silitori, eram recompensați cu diplome, cadouri sub formă de cărți sau mult râvnita coroniță ce musai trebuia sa împletească trandafirii roșii catifelați în rămurele de stejar cu frunze tremurânde de emoții. Se instala amețitor febrilitatea vacanței- „Hai copii la joc/ Cărțile pe foc!”- și venea timpul adăstat al taberelor școlare. Pentru unii. Pentru alții era ceva inaccesibil și încremenea într-o eternă năzuință de fiecare vară. O astfel de privațiune nu se uită ușor de către un copil ce lua an de an premiul întâi. Simțea inexplicabil și cu frustrare că i se răpea ceva cu forța copilăriei sale, ceva de care ceilalti copii se bucurau cât se poate de firesc.

Atunci, ca si acum, banul și nu performanța era algoritmul ce stătea la baza clivajului unei generații, divizându-ne paradoxal. Erai copilul prosper al “Cuiva” ori insignifiantul copilul al “Nimănui”, fragmentare ce avea să se perpetueze în ani, la nesfârșit. Astfel, lovit de puterea ruinătoare de-a fi copilul “Nimănui”, cu blazonul pauperității pe frunte în crivățul vieții, îți clădești singur bogăția prin minunile din suflet. Și din minte.

Pe mine, una, cuvântul „vacanță” nu mă arunca în valurile înspumate ale mării și nici pe vreo creastă semeață de munte, ci mai degrabă într-un monoton program plin de îndatoriri casnice, depășindu-mi, uneori, responsabilitățile adecvate vârstei . În vara aceea însă, am strigat din toți rărunchii „Piua!” și astfel, biletul de tabără a fost achitat de fratele meu mai mare. Doar optzecișinouă de lei, atât, cost raportat la veniturile părinților mei, membri cooperatori, mândri prin constrângere, ai CAP-ului ce administra socialist-comunist averea bunicilor mei și ai altora. Ceilalți copii plătiseră în jur de două sute de lei. Cu toții însă mulțumeam din inimă Partidului, în mod egal, în mod formal, fără a ne raporta la ceva, sub presiunea circumstanțelor existențiale, intuite de mintea noastră fragedă. Sau îndesate pângăritor acolo de timpurile de atunci.

O mână de copii, de prin satele învecinate, adunați în curtea Casei Pionierilor, împreună cu profesorii, abia dacă ocupam locurile unui autocar. Eram toți fii de țărani și niciunul dintre noi nu mai fusese, până atunci, într-o tabără școlară. Pentru noi, singura opțiune era Buciumeniul aflat în apropiere, doar tabăra aceasta era accesibilă statutului nostru.

Tot îmi spune cineva să nu mai scriu tristeți, că tristeți are fiecare. Eu nu le consider tristeți, sunt doar realități. Ar fi mai vesel să fabulez că am plecat în Piatra Craiului?! Nu. Marea am văzut-o la optsprezece ani și muntele cred că pe la vreo douăzecișișapte. În schimb, aș putea să vă spun acum despre splendorile lui Karlovy Vary sau despre alte minunății din destinații de vis, dar toate la timpul lor.

Am ajuns în tabăra înverzită, așezată într-un loc mirific peste care își prăvăleau răcoarea codrii seculari ai Buciumenilor, îmbrățișându-l. Descoperisem gaura Marelui Iepure Alb prin care pășeam în lumea alternativă, fascinantă, din paradisiaca Țară a Minunilor.

La prima vedere, am observat un chioșc în incintă, patru pavilioane de cazare, o sală imensă de mese, terenuri de joacă, teren de sport, construcţii aferente funcţionării… și numai pădure în jur! Un loc de-o frumusețe de neînchipuit, mai presus de toate  așteptările noastre.

După împărțirea pe grupe cu câte un profesor instructor, îngerul nostru păzitor pentru perioada ce urma să o petrecem în tabără, am fost cazați în dormitoare cu mai multe paturi individuale, dispuse simetric pe cele două laturi – prilej de războaie nocturne cu perne, pastă de dinți înșirată pe perna sau geamantanul primilor adormiți, sfoară legată între cele două șiruri de paturi și tot felul de alte șotii, care mai de care mai trăsnită.

Cred că eram în prima serie din august pentru că alunele de pădure, deliciile vânate de noi, răpind podoabele-rod ale acestor copăcei nebănuielnici, aveau ciorchinii cu capsule de culoarea jadului brut, susținuți în cupa formată din frunzuțe de un verde pal, albicios. Alunele, înainte să ajungă la maturitate deplină, erau tocmai bune de mâncat. Coaja ce ascundea miezul alb-gălbui şi dulceag, se spărgea ușor iar gustul miezului ne amintea de cel al nucilor verzi de acasă, încă necoapte, ce ne înnegrea degetele de nu mai știa mama cum să ni le curețe…

În toate lumini­şurile pădurii era o abundență de aluni cu frunze în formă de inimă ce se legănau sfielnice la orice boare de vânt. Arbuștii prindeau cu a lor coroană larg deschisă, potirul de lumină în care ramurile şi frunzele strălu­ceau poleite când se dăruiau soarelui, decorând feeric pădu­rea de fag și stejar a Buciumenilor.

Deșteptarea de dimineața venea în sunet de trompetă, instrument cu care, de altfel,  eram obișnuiți de la evenimentele festive ale organizației de pionieri.

Era varianta trâmbițată a cântecului: “Scoală-te, scoală-te/Puturosule./Nu mă scol, nu mă scol/Că mi-e tare somn!”…, țâșnită din pâlnia goarnei de pionier.

Urma spălarea de dimineață, în baia la comun, gimnastica de înviorare, adunarea în careu pe platoul unde se înălța cutezor drapelul pe catarg, cu intonarea imnului și apoi mergeam la micul dejun.

Alina, fiica directorului de tabăra, ne face o informare laconică privind planul de activități. O vedeam pe Estella și bieții de noi, clonele lui Pip, ce-i respectam cu supușenie hegemonia. Ea și fratele ei, copiii administratorului de tabără, ce stăteau acolo toată vara, ajunseseră un fel de guru al taberei. Amplitudinea poziției lor putea, în orice moment, să reducă la tăcere vreo voce distonantă de-a noastră, mai ales că gradul nostru de instruire era inferior educației lor și puteam lesne să cădem în ridicol încurcând noțiuni contigue. Copiii profesorului Carp, împăunați cu celebritatea obârșiei lor, nu aveau nimic în comun cu noi, nu interferam nicicum, tot ce făceau ei era prea bine și atunci făceau totul ostentativ. Deci, nu era cazul să te înnebunești de entuziasm după ei.

Grupul din care făceam parte era sub comanda doamnei Beldiman, profesoară de fizică, o femeie tânără, frumoasă și distinsă. Dormea într-unul din paturile dormitorului nostru, primul de-a dreapta intrării. Astfel, seara nu aveam prea mult timp de zbenguială. Dacă ar fi fost după noi, am fi stat la povești până târziu, în noaptea splendidă, luminată de lună și mulțimea de stele tremurânde.

Stingerea se dădea oficial la ora zece, iar doamna venea în dormitor cam cu vreo oră mai târziu și astfel îngheța zumzăitul în stupul ce-ar fi roit până ar fi început să se deslușească semnele zorilor. Se așternea liniștea, auzindu-se doar respirația adormitoare a nopții somnoroase ce ne săruta frunțile și grijulie ne-nvelea.

Nu am avut prea multe activități în cele două săptămâni. Nu am nici termen de comparație, doar cele auzite de la colegii de școală ai căror părinți își permiteu să îi trimită în tabere mari, adevărate, la Năvodari, Borsec, Slănic Moldova, Lacul Roşu, sau mai știu eu pe unde. Întreceri sportive, drumeții, cunoștinte noi, prietenii noi, trecătoare,…, copii prinşi în jocurile inocente ale vârstei.

Zilnic făceam drumețiile în pădure, apoi ne opream într-o poieniță generoasă, marginită de arbuști și cupola copacilor falnici. Baieții jucau fotbal, șah, fetele volei sau culegeu flori cu parfum buimăcitor ori plante nemaivăzute până atunci. Eram cu toții copii de oameni săraci, ceilalți aveau alte destinații. Cel putin așa a fost în seria mea. Copii simpli de la țară, doar copiii directorului de tabără ieșeau din rând.

Erau toți cam de aceeași vârstă, elevi în clasele a șasea sau a șaptea, doar două fetițe din satul meu erau mai mici cu vreo patru ani decât noi. Mirela și Lila, verișoarele mele, veverițe jucăușe, neastâmpărate și ireal de frumoase ca două păpuși Barbie. Aveau o admirație vădită pentru mine care eram cumva sora mai mare pe care o lăsaseră acasă și pe deasupra mai eram și protejata frumoasei și distinsei doamne Beldiman care cu efuziune mă ținea mai tot timpul în preajma ei, desfătare inefabilă mie și inaccesibilă altora. Privilegii pe care aveam să le pierd mai repede decât aș fi crezut. Odată cu sfârșitul perioadei petrecute în tabără. I-am trimis ulterior câteva scrisori, mai ales în preajma sărbătorilor, ce au rămas fără răspuns. Precum cererea mea actuală de a fi acceptată în lista de prieteni virtuali a doamnei Beldiman. Asta e! Capriciu de-o vară. Sau de două săptămâni, mai bine zis.

Când ajungeam în poieniță, oaza de liniște se evapora brusc și pădurea se umplea de chiotele vesele, de voie bună. Profesorii întindeau o pătură peste covorul moale și gros de iarbă. Unii  dintre ei citeau, unele doamne croșetau și făceau conversație. Doamna Beldiman îmi spunea mie mai întâi să stau împreună cu ei și mai apoi cerea formal aprobarea colegilor ei. Bineînțeles că aceștia spuneau, din politețe, că nu este nici o problemă. Nu aș putea spune despre ce vorbeau, nu îmi amintesc nici măcar crâmpeie de conversații. Cu sentimentul intrusului, stăteam întinsă pe pătură, cât mai în margine cu putință, priveam coroanele înalte ale copacilor ce păreu că măturau cerul cu unduirile lor. Nu aveam parte de libertate, precum ceilalți copii, iar compania celor mari nu îmi făcea bine la imagine. Cine știe ce gândeau ceilalți copii despre mine, anihilând toate  intențiile bune ale doamnei Beldiman, crezând că sunt o favorizată infatuată. Sau poate chiar eram, dar cu un preț mare, cu prețul de a nu avea loc, cu adevărat, niciunde. Și așa mai primeam un ghiont în inocența copilăriei… Într-un fel sau altul, mai mereu s-a proptit câte ceva în fiecare dintre căile libertății mele. La orice vârstă.

Într-una din zile s-a organizat un concurs de orientare turistică în Pădurea Buciumeni, o competiție ce consta în parcurgerea unui traseu, marcat misterios, ce avea un număr de posturi obligatorii de atins. Cu minime informații înainte de începere, departajarea se făcea în funcţie de numărul de posturi descoperite şi de timpului de care ai avut nevoie pentru asta. A fost o experiență tare plăcută, ne-am distrat, ne-am format deprinderi de orientare în mediul înconjurător, solicitând-ne logica, atenția, intuiția, capacitatea de a lua decizii rapide, încrederea și voința. Cu adrenalina la cote înalte, ne-am pus tot arsenalul la bătaie, în canonade, fiecare țintind spre locurile fruntașe.

A venit și mult așteptata seară de carnaval. Trebuia să încropim ceva costumații, totuși. Peplumuri improvizate din ce găsea fiecare….Grea încercare, pentru că nu era nimeni pregătit pentru asta, ideile nu veneau de nici unde și după cum spuneam , eram niște copii săraci, nescoși prea mult în lume. Eram toți un fel de cenușărese a căror nădejde era doar Pasărea albă din alun, ce-ar fi putut să ne trimită straie, ţesute-n aur şi argint, şi conduri cu alesături de mătase. Trebuia doar să îi cântăm:

“Alunaş drag, alunaș/ Scutură-te, rogu-te-aş/ Şi mă-mbracă-n strai de-argint,/ Din aur și mărgărint!”

Cu toate astea, am reușit să creăm personaje superbe, fiecare cu farmecul și gradul său de originalitate. Unii s-au costumat în castelani sau cavaleri ai nu știu cărui ordin nemaiauzit, inventat ad-hoc. Unul dintre băieți era Nică, a lui Ștefan a Petrei, negustor veritabil ce se tocmea țanțos în iarmaroc pentru pupăza lui buclucașă. Monica s-a transformat în nu știu ce împărăteasă a Romei Antice.

Un grup de copii a adus exotismul, culoarea și magia unei șatre de țigani, prin vitatitatea dansului și muzicii lor, improvizate cum s-au priceput mai bine. Au creat o adevărată poezie nomadă, lumea ademenitoarea, misterioasă și năbădăioasă a romilor, printr-un dans shukar, însuflețitor, ce învârtea fuste ample, viu colorate, în ritmuri năucitoare.

Alina s-a costumat cu șalvari, caftan și turban, interpretându-l emfatic pe furtunosul Baiazid, intonând fulminant, cu vocea ridicată și plină de dispreț, discursul incisiv, jignitor chiar, adresat lui Mircea cel Bătran: “Cum? Când lumea mi-e deschisă,/ a privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus!”. Și a luat,desigur, premiul cel mare.

Doamna Beldiman m-a costumat în ilustrul personaj, preafrumoasa Cătălină, din rude mari împărătești, pe care Hyperion, Fiul Cerului, ar fi vrut să o ducă în palatele sale de mărgean. Costumul era de un albastru de safir, ca adâncimea mării. De fapt, era un compleu vaporos compus din cămașa ei de noapte cu halat, cu volane multe, largi și lungi, compleu din dantelată mătase cu mâneci ample și lărgime la fel de amplă în poale. Cu o cunună din flori de câmp, veșmânt de prințesă și cu o ținută nobilă trebuia să întruchipez unicitatea fetei de împărat. Costumul era superb, doar eu nu mă regăseam în el. Eram o Cenușăreasă debusolată și, cu tot avântul meu în rochia largă cu poale fluturânde pe scena improvizată, am clacat. Sinapsele mi s-au blocat preț de o clipă și urnindu-se greoi, prin cine știe ce vibrații misterioase, am reușit să îngân ceva-ceva, gâtuită de emoții, din spusele Cătălinei: “O, dulce-al nopţii mele domn/ De ce nu vii tu? Vină/ Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”

Amintirea acelei prestații jalnice îmi este și acum impregnată de o anume jenă, atunci însă credeam că eșecul meu va rămâne săpat în piatră pentru veșnicie, că va rămâne veșnic viu și neîncărunțit. Nivelul meu de sofisticare nu a avut atunci o legătură direct proporțională cu locul în care mă aflam.

Doamna Beldiman, de care îmi era teamă că dezamăgind-o mă va iubi mai puțin, cu o mângâiere duioasă pe cap ce-mi scutura umilința suferită, îmi spune: ”Nu-ți face griji, ai fost superbă, un premiu tot o să iei!”. Am luat nemeritat premiul doi, așa cum se obține mai mereu câte ceva în viață, pe bază de favoritism.

Doar pentru că eram preferata ei, a trebuit să-mi dea votul și domnul Beldiman, soțul doamnei, profesor de sport, răspunzător cu activitatea sportivă a taberei.

 

Splendoarea carnavalului a fost copleșitoare, doar cel ce se îndrăgostise de mine fierbea, clocotea că nu am luat premiul întâi. Ne iubim și acum, într-un fel aparte, o iubire ce poartă pecetea nevinovăției,căci amândoi avem acum familii frumoase. El, dintr-un copil abandonat crescut de bunici, este acum primul gospodar al satului, este un primar destoinic, cu înțelegere și milă nemărginită pentru omul în nevoie, pentru omul zdrobit de nenoroc, cu suflet rătăcit.

Focul de tabără din seara dinaintea plecării a fost spectaculos. Pe de-a dreptul.

Am adunat o zi întreagă lemne de foc din zona apropiată a pădurii. Pe jos găseam suficiente lemne, bucăți mai groase decât încheietura mâinii. Pe cele mai grele le adunau băieții mai mari și profesorii. Le-am așezam la început în formă conică, sprijinite unele de altele în vârf, lăsând loc în interior pentru iasca din frunze uscate și vreascuri mici, firave, astfel încât să putem ațâța focul și am continuat cu lemne din ce în ce mai groase. Conul de la început se transformat într-un tetraedru uriaș ce urma să ne asigure un impresionant foc de tabără piramidal.

După o zi plină de frenezie, am fost răsplătiți de seara miraculoasă petrecută în jurul acelui spectacular foc de tabără. Petrecerea a început când soarele era la asfințit, coborât deja îndărătul copacilor și a continut până târziu, în solemnitatea fermecată a nopții, cu dans și muzică, un veritabil elixir al veseliei pe care l-am băut însetoșați dintr-o înghițitură, până la fund.

    Am avut un repertoriu vast și pestriț în același timp, muzică folk din glasuri cristaline, “Andrii Popa”, “Vivat veselia”, “Românaşului îi place”, “Pentru pace şi popor/ Ne batem în dormitor/ Ne batem cu pernele/… “. În sunet de voci celeste curgea poezia în acorduri splendide ce veneau de la chitara magică a Alinei și de la flautul fermecat al Monică. O muzică în sunete armonioase, liniștitoare, hipnotizantă pentru fluturașii abia conturați ce roiau în zborul lor dintâi în stomăcelul nostru din prag de adolescență. În sunet vrăjit de flaut încolțea visător în fiecare dintre noi, un Tamino sau o Pamină, fiică a Reginei Nopții.

    Au fost momente cu totul deosebite, cu gust de fericire neînțeleasă atunci. Însăși noaptea, sprijinită pe vârfurile copacilor, privea misterios, ascultând vocile noastre. Unele se pierdeau în înălțarea către cerul presărat cu stele lucitoare, altele răsunau departe în desișul înnoptat al pădurii. Feeria unei astfel de seri petrecută admirabil se întipărește cu desăvârșire, vie pentru totdeauna, în amintire. Memoria credincioasă păstrează intacte grăunțele de recunoaștere înșirate pe cărarea de întoarcere în amintiri.

În ultimile zile ale perioadei petrecute acolo, Alina tot scria aferată în caietul- jurnal de tabără, un fel de copy-paste a activităților seriilor precedente, a tot ce era așezat deja în tradiția taberei, căci nu prea văd ce avea nou de raportat, pentru că mare lucru nu s-a întâmplat în acea serie de copii.

La festivitatea de încheiere a taberei mirajul s-a destrămat prin câteva discursuri, s-a cântat  cu melancolie,  “La revedere, tabără dragă/ La revedere, noi plecăm/ Să știi tu, dragă, ce rău ne pare/ Și cât de mult noi regretăm”. Erau acordurile părerii de rău ce ne scârțâia sufletul, zdrențuind încântarea acelor zile magice ale copilariei noastre.

Multe sunt frânturi de amintiri. Emil, îndrăgostit de mine până peste cap, m-a căutat zadarnic mulți ani.  Reprezentam pesemne, pentru el, o culme a perfecțiunii, doar că destinul a vrut să ne revedem mult mai târziu, când fiecare dintre noi era bine așezat lângă adevărata lui jumătate. Din toată povestea asta ne-am ales cu o prietenie trainică ce nu a putut fi roasă la temelie de trecerea timpului, în destule contexte ale vieții în care, nici eu dar nici el, nu am fost sub protecția vreunui clopot de sticlă. Este adevărat că nu eram nici cel mai sociabil dintre copiii de acolo, dar nici tocmai dornic de a lega prietenii vremelnice. Această singură prietenie ce dăinuie, a avut la început gustul unei iubiri de la grădiniță și s-a transformat în bucuria de a descoperi, mereu, că prețuirea acelui om crește constant sub ochii tăi.

Cu câțiva am făcut schimb de adrese și am ținut legătura o vreme, până ce s-au prăvălit talazurile uitării, căci ne-am avântat temerari, cu încredere nestrămutată, în forța semeață a tinereții însuflețitoare, fiecare pe drumul lui, fără zăbavă, să cucerim cetăți, să urcăm Araratul. Până la urmă, viața s-a dovedit a fi o serie continuă de despărțiri, dincolo de care transcend larma frumoasă a copilăriei, chiotele de bucurie, șotiile și pofta unică de a trăi! Și amintiri pe viață! Praf de vise peste verde de codru!

Citiți și Nu plângi tu, plânge vinul!, o poveste (cel puțin) la fel de frumoasă…