Statuie vie
Eric Emanuel Schmitt este, în primul rând, un bun cititor de suflete. Nu numai că știe să orchestreze emoții și să apese exact butoanele potrivite spre a-și sensibiliza cititorii, dar demonstrează că este capabil, la fel ca Gabriel Garcia Marquez, să le vadă interiorul.
În romanul acesta își radiografiază contemporanii. L-aș recomanda, în special, adolescenților, fiindcă este un roman despre frumusețe. Mai exact, despre obsesia contemporană pentru frumusețe și tinerețe și despre impactul nimicitor pe care îl are asupra naivilor de orice vârstă.
Eroul romanului este un tânăr de 20 de ani care nu este frumos. Nu este nici urât, dar pentru el nu contează decât faptul că nu arată cum și-ar dori. Din nefericire pentru el, are doi frați mai mari gemeni de o frumusețe răpitoare. Identitatea lui se construiește, în ochii celorlalți, prin raportare la cele două vedete estetice din familie.
Este atât de deprimat, încât ajunge la concluzia că nu mai are pentru ce trăi. Anii lui cei mai frumoși nu sunt pentru el decât o sumă de frustrări și de încercări ratate de a se sinucide. Oare câți dintre adolescenții de astăzi nu pierd toată bucuria celei mai frumoase vârste, fiindcă se raportează la ceea ce ei își imaginează a fi standardele de „perfecțiune” fizică ale timpului?
Mi-am ratat întotdeauna sinuciderile. Ca să fiu mai exact, am ratat întotdeauna totul: şi viaţa, şi sinuciderile. Ceea ce e dureros în cazul meu e că-mi dau seama de asta. Există o mulţime de oameni ca mine pe lume, fără forţă, inteligenţă, frumuseţe sau noroc, dar din nefericire, spre deosebire de ei, eu sunt conştient de asta. N-am primit nici unul dintre aceste daruri, în afară de luciditate. Să- mi ratez viaţa, mai treacă- meargă… dar să-mi ratez şi sinuciderile! Mi- e ruşine cu mine. Incapabil să intru-n viaţă şi împiedicat să ies din ea, îmi sunt mie însumi inutil, nu-mi datorez nimic. Aşa că a sosit timpul să- mi impun puţin voinţa în faţa destinului. Viaţa am primit-o ca atare; dar moartea, moartea o să mi-o ofer singur! Cam asta îmi spuneam în dimineaţa aceea, privind prăpastia care se deschidea la picioarele mele.
Când este pe cale să își ducă planul la îndeplinire, apare un „salvator”, un artist excentric care, desigur, din „întâmplare”, dă târcoale unui loc renumit pentru numărul mare de sinucideri. El îi face o ofertă specială: să renunțe la identitatea lui, la viața lui ca ființă umană, pe care evident nu o mai dorea și să se lase transformat într-o operă de artă.
Trupul lui, refuzat de frumusețe, ar urma să devină obiect de admirație prin unicitatea lui, așa cum și-a dorit.
Artistul dezaprobă frumusețea naturală, considerând-o neinteresantă. Ea limitează ființa umană, căreia îi lipsește motivația de a evolua, dispărând apoi repede și pe nepregătite și lăsându-și vechiul posesor în mediocritate. Urâțenia, în schimb, se cere compensată prin alte calități, care sunt mult mai durabile decât efemera frumusețe fizică.
Mai celebru decât Gioconda
Tânărul devine operă de artă și este admirat într-un fel în care frații săi nu fuseseră niciodată. Este adulat. Este vândut pe zeci de milioane de dolari, în timp ce fizicul gemenilor se deteriorează, iar ei se cufundă în droguri și alcool, neputând înfrunta fără anestezice emoționale efectele pe care timpul le lasă asupra frumuseții lor.
Dar Adam bis nu își aparține. Nu mai este om. Este Nimeni.
Femeile care îl înconjoară o fac din pură curiozitate, din dorința de a bifa o experiență fizică cu o celebritate. Iar artistul care l-a creat se dovedește doar un escroc narcisist, care nu face decât să îl transforme într-o ciudățenie, pe care naivii, din spirit de turmă, o iau drept artă.
Adevărata lui artă este aceea de a manipula gustul și reacția publicului.
În plus, nu este unic. Sunt și alții care se desfigurează, care își reconstruiesc trupul în mod tematic, până ce acesta se descompune, cedează sub numeroasele intervenții chirurgicale agresive și inutile.
Nu are nimic de pierdut, în afară de libertate și dreptul la conștiință
Rareori veți găsi o descriere atât de complexă a societății contemporane și a miturilor ei toxice ca în acest roman, în care acțiunea urmărește, de fapt, mai puțin de zece personaje, dar fiecare este semnificativ pentru o nouă tipologie umană, pentru tipurile care populează scena globală actuală.
Mai ales, din iubire
Concluzii trage fiecare, după fire și experiență de viață. Eu nu am înțeles niciodată obsesia oamenilor pentru felul în care arată cineva. Sunt genul de persoană care crede – ce clișeu! – că frumusețea vine din interior, din bunătate, înțelepciune, educație, din lumina din ochi, din pacea sufletească a omului împăcat cu sine și, mai ales, din iubire. Oamenii care iubesc și sunt iubiți au întotdeauna o frumusețe a lor. Restul este doar o fațadă estetică pentru vidul sufletesc și nemulțumirea de sine.
Fără să-mi întindă mâna, Fiona s-a mulțumit să mă privească din cap până-n picioare, de parcă aștepta ceva de la mine.
— Numele meu e… Adam.
A dat din cap. Părul ei mă fascina, era foarte puternic, liber, sălbatic.
— Pot să… ramân… puțin… să mă uit cum lucrați?
— Oricât doriți, Adam, dar ne veți îngădui să nu vorbim. Fiona, dă-mi niște galben turnesol.
Fiona a vărsat puțin ulei pe paletă, apoi, uitându-se din nou la mine, mi-a arătat un obiect lânga traistele lor din piele uzată.
— E un scaun pliant. Luați-l.
Voiam să răspund politicos că nu-l vreau, ca să i-l cedez ei, dând curs astfel obișnuitelor galanterii care complică relațiile dintre bărbați și femei; dar am înteles imediat că n-avea rost să fac nazuri. Fiona mă fixa cu privirea așteptand să execut ordinul. Așa că am desfăcut scaunul, care, sub greutatea mea, s-a afundat in nisip.
Degetele lui Carlos Hannibal păreau niște libelule care zburătăceau pe pânză; subțiri, deformate, umblau rapid de colo-colo întinzand, cu pernițele falangelor sau cu unghiile, pigmentul galben cu mișcări care, deși păreau făcute pur și simplu la intâmplare, dupa ceva timp s-au dovedit atent calculate.
Dar ce știu eu? Mai bine citiți cartea. Eric Emmanuel Schmitt explică lucrurile acestea mult mai bine decât mine.
