Pastel de noiembrie

Nu e loc pentru lacrimi sau dor…
Inima mea începe să bată
tulburător,
tulburător de duios
cum n-a bătut niciodată…
Cântecul ei se-așterne pe jos
roșu, curat și fierbinte
să poată ( nefiresc de frumos),
noiembrie, tainic, să curgă-nainte

Cuvintele-și află-n tăcere perechi
și-și caută țărmuri, uitate, sub tâmplă…
Așezat, ca vinul vechi,
noiembrie-i tot ce pe lume se-ntâmplă…
Nu e loc pentru lacrimi, nu e loc pentru dor,
mai dulce ca mierea,
toamna aceasta nu mă lasă să mor –
sufletul ei mă-nvață-nvierea…

(Din volumul ,, Păcate și sfinți”)

Un poem-orație către toamnă, în care, dincolo de sentimentul fluid al trecerii inexorabile a timpului se așază, ca o magmă alunecând tăcut prin vene, tăcerea, izbăvind sufletul de amintirea alungării din Rai. Emil Almășan, poetul, împrumută ceva din spiritul pindaric, captând esențele dincolo de ceea ce este unanim perceptibil, și o face într-o formă în care nimic din ceea ce este ascuns nu poate rămâne neintuit. Toamna este un fel de suflet al naturii atins de iminența morții, însă răzvrătita ei încăpățânare de a capta, precum vinul vechi, tăria celorlalte anotimpuri, umple de vitalitate ființa, sublimându-i trăirea într-o singură întâmplare de proporții existențiale, aducând sentimentul și promisiunea liniștitoare a resurecției. Panteismul devine astfel o trăsătură inconfundabilă a liricii poetului Emil Almășan, conferind substanță și profunzime viziunii.

Citiți și Cunoaștere spontană, de Ilinca Bernea