Un om obișnuit e, în medie, ateu o oră pe zi, agnostic vreo două, liber-cugetător vreo trei, credincios vreo alte trei și derutat în restul timpului. Că el alege să spună: sunt ateu, sunt agnostic sau cu credincios e o chestiune subiectivă și care îl privește personal.
E greu de acceptat, știu.
E chiar comic să ne imaginăm cum se va socoti în cele din urmă, la Judecata de Apoi. Mulți credincioși se vor mira să descopere că nu au fost chiar așa cum se credeau și multor atei li se vor fi trecut pe răboj destule fapte creștinești și acte de credință.
Ce încerc să spun e că religiozitatea e ceva atât de profund, de vast și de nunațat că nu poate fi măsurată și elucidată, ține în cea mai mare măsură de simțul sacrului și al valorii vieții, care nu e atât de diferit de la om la om, precum e partea de reprezentări cognitive și de imaginar din care e urzită viziunea de cult.
Englezii fac diferența între ”belief” care e aceast sistem de reprezentări și care e mai apropiat de noțiunea de convingere, și ”faith” care înseamnă să crezi cu toată ființa în ceva transcendent. ”Faith” ține mai mult de setea de repere în absolut sau de certitudini sufletești, de tânjeala după ceva imuabil.
Consecvența e discutabilă în toate sensurile, putem pune la îndoială și convigeri și iubiri și trăiri și revelații, tot. Din păcate, chiar dacă putem avea centrul de greutate în simțire sau în gândire sau în visare sau în dorință, acel centru nu e totodată și un punct de sprijin sigur. Suntem pe nisipuri mișcătoare.
O bună parte bună din mine e gnostică (probabil cea dominantă), eretică, deci, mai precis orfică, o parte e agnostică, o parte e creștină, o parte e musulmană.
O parte din mine e mistică, o parte e sceptică.
Cu vârsta, însă, a devenit mult mai importantă credința (”my faith”) decât argumentele prin care pot contracara reprezentările cu conținut religios din doctrinele existente. Din păcate sunt dintre aceia care NU pot crede chestiuni pe care logica le demontează imediat. Credința trebuie să se susțină prin chestiuni care sunt mai presus de logică nu ilogice.
Dar aceste jocuri ale minții cu care e deprins orice sceptic acum mă obosesc. Sunt obosită.
De la un punct încolo nu mai avem viitor, trebuie să mizăm pe ce avem. Viitorul e când poți renaște, când te poți ”reinventa” (chestie în care nu am crezut niciodată pentru mi-am tot presimțit viața, am visat încă din copilărie oamenii care aveau să îmi marcheze destinul, m-am ghidat numai după premoniții și semnale telepatice). Asta nu înseamnă însă, pardon scuzați, că nu sunt darwinistă. Ba sunt. Lucrurile aparent stranii pot avea explicații pozitiviste.
E o cursă în care se prind mulți. Nu există nici un conflict între darwinism și posibilitatea de a exista și alte dimensiuni.
Dar acum nu vreau să mă adâncesc în chestiuni de teorie a cunoașterii, ci să vorbesc despre cealaltă față a medaliei.
Eugen Ionesco, ateul(?) rezumă, într-o frază, în minunatul său Jurnal în Fărâme motivul pentru care cred și eu: ”aș vrea să existe viață de apoi, ca să putem fi acolo împreună, eu și iubita mea”.
Când viața te desparte de perechea ta, indiferent din ce motiv, nu poți trăi decât cu un aprig sentiment al ratării, nu te încălzeste nimic decât gândul că, dincolo de moarte, aveți totuși un viitor.Dar și când trăiți împreună, gândul că moartea vă desparte e insuportabil.
Într-o lume în care cei pe care i-am iubit n-ar fi existat, mi-ar fi fost absolut indiferentă moartea. Nu vreau să fiu eternă. Tocmai de aceea doar îndrăgostita din mine are nevoie de credință. Doar ființa erotică vrea să fie veșnică pentru că erosul e viață. Fără el m-aș sinucide probabil.
Suntem bios nu mașinării de gândit.
Nici îmbătrânirea nu m-ar deranja, dacă n-ar exista cel pe care îl doresc veșnic tânăr și în brațele căruia mă vreau tânără.
Nu mă satisface ideea că experiența mundană e un test care să dea măsura bunătății noastre, un examen de admitere în rai. Mi se pare imoral să fim tratați ca niște cobai. Nu cred nici că suntem aici ca să ne măsurăm puterile cu zmeii, cu ispitele sau cu zădărnicia. Singurul rost e să trăim în corp pasiunea pentru viață și asta, la modul în care se prezintă genomul uman, nu e posibil decât în cuplu.
Pe scurt, ideea mitului orfic e că sufletele pereche nu pot fi unul hais și unul cea, unul în infern și altul în paradis… Până la urmă găsesc o cale și se adună sub același cer.
Mi-a spus un preot că pe lumea cealaltă nu vom mai fi perechi, că sufletul își va găsi liniștea. Dar eu nu vreau liniște, i-am zis, nici neliniște, vreau tensiunea dorinței, ea e singura formă de împlinire. Vieții îi sunt recunoscătoare doar pentru existența celor pe care mi-a fost dat să îi doresc, iar prin dorință înțeleg forță vitală, pasiune, ardoare și mai ales fascinație și atașament față de anumite forme.
E o aberație să sper de la rai să îmi ofere ”liniștea” sau ”împăcarea” de vreme ce nu am neliniști și neîmpăcări, am o flamă în mine, se numește dragoste. Eu vreau de la rai să mi-o țină vie.
Nu vreau să exist veșnic de una singură. Nu, mulțumesc. Pot muri definitiv liniștită.
Mulți artiști sunt așa, nu e nimic ”exotic”, alchimiștii erau cam toți de cult orfic.
Revin la Eugen Ionesco și la iubita lui. Uneori mi-i imaginez în rai și vorbesc cu ei și îi rog să vegheze asupra mea și a celui drag mie, să nu ne rătăcim pe drum.
