Motto: Nu suferi cu adevărat dacă nu înțelegi ce ți se întâmplă…

                                                                                Nu te vindeci de suferință dacă nu ești capabil de iertare…

                                                                          Nu poți ierta dacă nu iubești viața și, mai ales, pe tine.

                                                                       Acest drum e cu sens unic, dar foarte rar circulat.

                                                                                                                        ( Flash-uri, Ioana Blaga Frunzescu)

 

Întotdeauna sunt acolo. Pe raftul al doilea  de sus, în dreapta, lângă cutia cu pălăria de paie. Sunt noi. Nu-i încalț decât prin casă, uneori, când mă doare sufletul foarte tare… sau… când mă simt singură. Pantofii roșii cu tocuri cui.

Prima  dată i-am încălțat într-o dimineață geroasă de noiembrie, de ziua mea, când am realizat, abia trezită din somn de o geană de lumină rece strecurată printre perdele, că se împlineau fix zece ani de când nu mai pășisem pe scenă. Fix  zece ani fără lumina reflectoarelor, fără mirosul acid, pătrunzător, de vopsea proaspăt folosită pe decoruri, fix zece ani fără aplauze…. Erau ani de când viața mea încremenise ca într-un instantaneu și încetasem să mai simt iubirea în sufletul meu amorțit… sau sensul vieții mele, speranța… Erau zece ani de la condamnare. Fusesem condamnată cu atâta ură la un fel de moarte, una înfricoșătoare, prin însingurare. Fusesem cenzurată, anihilată, anulată, violată sufletește și scuipată într-un exil departe de scenă, de public, de viața mea…. Fără drept de apel, fără explicații, fără speranță. Pur  și simplu. Un capriciu al sorții sau …? Devenisem o paria, o literă stacojie… doar dintr-un capriciu ? Răzbunare? Frustrare? Oare rănisem pe cineva atât de tare  încât îmi venise rândul să plătesc? Nopți întregi m-am întrebat – de ce? De ce?… Până la urmă nu a mai contat nici pentru mine – de ce? cine? ce? cum? Eram un destin frânt.

Și eu, ca proasta, după  fix  zece ani, în dimineața aceea am avut revelația, am înțeles cu adevărat ce mi se întâmplase și ce devenise viața mea. Și în clipa aceea a început adevărata suferință. M-am chircit în pat de o durere cumplită. MĂ DUREA TOT SUFLETUL. Eram singură, disperată, înfricoșată. Trăiam un sevraj, un sevraj de iubire. Mi-era frică de mine, de ceea ce mi-aș fi putut face. Mi se uscase -brusc- gura… și când am apucat, cu înfrigurare, paharul cu apă de pe noptieră, l-am strâns atât de tare încât s-a spart. Apa a explodat pur și simplu și a căzut pe podea. Câteva cioburi erau pe pat, altele mi se înfipseseră în palmă. Ce mizerie! Priveam, ca hipnotizată, picăturile de sânge care cădeau pe cearșaful alb și mă gândeam la basmul preferat (cinic moment!) Albă- ca- Zăpada și…: buzele roșii ca sângele…

*

– S-a sinucis  – ar fi zis vecinii și neamurile…

– Ăștia de la teatru nu-s chiar normali ! 

– S-a sinucis de proastă, dă-o dracului!!

– Lasă că era veșnic nemulțumită…

– Și… ăsta-i motiv?!

– Lasă că mai erau și altele…. Știm noi. Nu mai prea avea ce face cu viața ei. Ieșea la cumpărături cu mașina și atât. Pleca, venea. Repede. Purta ochelari de soare și iarna!!

– Cred că avea probleme la servici… sau de sănătate? Ceva incurabil? Ceva în familie? Ceva, ceva tot era!

– Era dusă!

– Nu, nu…  Ceva tot era… Asta era! Nu mai juca. Dispăruse din lumea aia a lor, a artiștilor! Dacă încercai să o întrebi ce mai face, cînd o mai vedem pe scenă, în ce piesă…. întorcea spatele și se făcea că nu aude… O mironosiță, o prefăcută, o… Asta a mâncat-o de vie!

*

Și ce simplu ar fi, îmi spuneam în acea dimineață geroasă de noiembrie (sinucigașii sunt predispuși să o facă de ziua lor, nu?!)  – ce simplu ar fi  să iau un ciob dintre cele înfipte în palmă și să cioplesc cu el… adânc … Ce simplu…

Și iar m-a străfulgerat gândul că Albă- ca -Zăpada  avea buzele roșii ca sângele și mi-am dorit să fiu iar frumoasă precum personajul meu de desene animate perfect ( a la Walt Disney).

Zis și făcut. Adică… gândit și împlinit. M-am ridicat (hotărîtă!) din patul meu cu sânge, apă și cioburi și m-am dus la baie. După ceva vreme am ieșit spălată, pieptănată, fardată și bandajată (la mâna dreaptă!). Și… strângându-mi cordonul halatului de atlas alb cât mai bine în jurul taliei, m-am dus la zona de terapie… – unii o numesc dressing sau walking closet. Am luat de pe raftul al doilea de sus, de lângă cutia cu pălăria de paie, minunata și roșia mea pereche de pantofi cu toc cui și m-am încălțat. MINUNE!!!! Tristețea, disperarea, suferința, frustrarea, durerea…. toate, toate au dispărut ca prin farmec. Aveam sufletul limpede. Și nici nu mai eram singură! Eram EU și PANTOFII mei ROȘII cu tocuri cui. O mândrețe de femeie!

Am făcut câțiva pași prin dormitor, așa, ca pe catwalk altădată – bărbia sus, gâtul lung, umerii jos, pieptul în față, fundul strâns… Cu fiecare zig-zag efectuat cu profesionalism prin cameră   (ca să am suficient loc, nu de alta!) mă simțeam tot mai bine, tot mai sigură pe mine, în stare să înfrunt orice și pe oricine, chiar și DESTINUL!

Tot restul zilei am râs, adică, într-un fel, am fost veselă…

Mda, asta a fost prima dată…

Pe urmă, de-a lungul vieții, adică de atunci încoace, au mai fost momente asemănătoare, când durerea sufletului atingea cote așa de înalte, că mă durea carnea pe mine și tremuram ca o piftie, dar deja aveam remediul – încălțam pantofii roșii și mă plimbam prin casă până oboseam. Apoi râdeam, adică eram iar veselă, oarecum, în capul meu… Și deveneam plină de vervă, de planuri, de proiecte, de vise, de roluri ( Martha, Katarina, Lady Macbeth, Medeea… ), plină de VIAȚĂ!

*

Cât de disperat poate să ajungă  un om ca să își ia viața?… Să plece din casă și să se arunce în fața mașinilor pe o stradă cu trafic intens, să se arunce de la balcon, de la mare înălțime, să bea otravă de șobolani în creierii nopții, să se spânzure de bârnele din garaj, să-și masacreze venele în baie ? Cât de disperat? Cât de singur? Atât de disperat. Atât de singur. Atât de laș, atât de bolnav sufletește, atât de întunecat, atât de departe de Dumnezeu…

De câte ori poate muri un om într-o singură clipă? De câte ori îi poate muri sufletul?

Sin-gu-ră-ta-tea…  Ce-o fi? O boală, o alegere, un dat, o pedeapsă? Pentru ce? Cât de tare poți greși, cât de vinovat poți să fii ca să ajungi condamnat la singurătate, la alienare, la exil, departe de oameni, departe de ceea ce iubești mai mult? Oamenii nu au dreptul să-și facă asta unii altora! Și totuși, o fac…

În cazul ăsta, ar fi  mai bine să  capitulezi, să mori… E mai simplu să mori…

Ei bine, mie îmi plac al naibii lucrurile complicate! Așa că aleg să trăiesc, să iert, să schimb prin iubire și să sper. Și, evident, voi purta  în tot timpul  acesta pantofii roșii cu toc cui… Cât m-or ține. HOOOOOOPE!

*

Frumos final! Nu?

Doar că…  această întâmplare e una imaginară, iar acei pantofi roșii cu toc cui … n-au existat!

Joac-o pe asta!