Mari iubiri: Otilia Cazimir și George Topîrceanu
“O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.”

Dacă iubirea este totul, dacă este însuși Dumnezeu, atunci, ne întrebăm, ce se întâmplă după moarte?
Prinţul Andrei, personajul lui Lev Tolstoi, ne dă un răspuns: Iubirea? Iubirea este viaţa.(…) Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.

Lev Tolstoi, în Război și pace (1869).
Așadar, Ființa ar fi, în viziunea tolstoiană, parte a iubirii universale, de natură divină, ceea ce este, bineînțeles, izbăvitor pentru om. Ne-ar duce direct în Dumnezeire, izvorul veșnic al lumii, și sugerează nemurirea spiritului,  însăși credința noastră.
Dar Iubirea, aceea din care tu faci parte, ce se întâmplă cu ea, în cazul în care, prin absurd, n-ar fi însuși Dumnezeu ?
Aici avem un răspuns, poate idealizat, dar credibil, de la Liviu Rebreanu : Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până-n sânul nemărginirii… Liviu Rebreanu, în Pădurea Spânzuraților (1922).
Rebreanu are perspectiva iubirii ca parte a Ființei, sentimentul  călăuzește pe om și peste Marele Prag, fără a se stinge ; proiectând-o în nemărginire, scriitorul  sacralizează iubirea și îi conferă jar nestins, nemurire.
Privind atent, răspunsurile sau soluțiile sunt complementare :
1. Ființa este parte a Iubirii, deci Iubirea este de natură divină ; și :
2. Iubirea este parte a Ființei, deci Ființa este de natură divină.
Dar iubirea și ființa alcătuiesc eternul Unu, inseparabil, Întregul. Este vorba, din nou, de natura noastră duală, la fel cum bărbatul și femeia, de exemplu, formează un întreg, Unu.
În primul caz, Iubirea este de natură divină, în al doilea caz, Iubirea este sacralizată. Deci ea este eternă sau eternizată, prin urmare este și într-un caz și în celălalt, nepieritoare. Ne raportăm doar la iubirea unei persoane pentru alesul /aleasa inimii. Și dacă privim Umanitatea în întregul ei, tot acel Unu al lumii noastre, ne putem da seama de forța uriașă a acestei trăiri emoționale, care în plan cosmic este energie.

Otilia Cazimir și George Topîrceanu sunt protagoniști ai unei mari iubiri, scurte, dar nepieritoare.
Când EL avea să facă pasul în marea trecere, în 1937, doar la 51 de ani, Ea era în deplină maturitate, avea 43 de ani, nici foarte tânără, nici bătrână. El, George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași), poet, prozator, memorialist și publicist român, membru corespondent al Academiei Române în ultimul său an de viață, și Ea, Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț – d. 8 iunie 1967, Iași), absolventă a Facultății de Litere și Filozofie din Iași, scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută mai întâi ca autoare de versuri pentru copii.
Otilia Cazimir este pseudonimul literar, unul neagreat de ea, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă articole feministe.
Dintre volumele Otiliei Cazimir, cităm : Lumini și umbre, Iași, 1923 (debutul); Fluturi de noapte, București, 1926; Cântec de comoară,1931; Jucării,1938; Alb și negru, 1949; Baba Iarna intră-n sat,1954; Poezii, 1956; Versuri, prefață de Const. Ciopraga, 1957; Poezii,1959; Scrieri în proză, 2 volume, Iași. Are traduceri importante (în colaborare cu alți autori) din : Maxim Gorki, 1949, A. N. Tolstoi, 1954, A.P. Cehov, integral, în Opere, 1957-1963 ; Artur Conan Doyle, 1958 ; E. Voynich –  Tăunul, 1961; Guy de Maupassant – O viață, 1961.  Așadar, 73 de ani de viață și 55 de activitate literară, concretizată în 60 de volume. Dar cel mai bine ne vorbește despre ea însăși poeta, prin versul său suav, tandru, uneori melancolic și duios, dar limpede, ca seninul unei veri:

Otilia Cazimir

Aș vrea cu tine să mă duc departe,/La Polul Nord, sub cerul de opal,/ Când gheața mării clare se desparte/ În blocuri plutitoare de cristal.// Desfășurând culorile-i spectrale,/ S-ar înălța deasupra noastra ca un fald/ Dantela aurorii boreale,/ De purpură, de aur și smarald. // Iar când natura-n soare nou învie/  Și când văzduhul nu mai e opac,/ Într-un bazin de sticla argintie/ Ar licări oglinda unui lac.//Acolo-n apa-i calmă și albastră/ M-aș duce-n zori de ziuă să mă scald/ Și cât ar fi de frig, iubirea noastra / M-ar face să-mi închipui că mi-i cald!/ Vis alb

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,/ Din ochii sterpi o lacrimă să storc. Şi am plecat să nu mă mai întorc,/ Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.// M-am resemnat; atât a fost să fie./ Mă uit cum cade soarele-n apus/ Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie/ La întrebări pe care nu le-am pus./ Lumini și umbre (1923, debutul, la 29 de ani)

Destinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu, Gheorghe, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, stârnind interesul tuturor, ca orice legătură între personaje publice. Moartea lui, în 1937, părea a încheia povestea.

Dar iată că nu s-a întâmplat așa, Otilia întreținând spiritul viu al sentimentului ei de iubire pentru George, chiar în absența lui fizică, prin amintiri și confesiuni epistolare către confidentele sale.  Într-o epistolă adresată uneia dintre prietene, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir îşi exprimă angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea poetului George Topîrceanu, marea ei iubire.

wikipedia.org

Aflăm astfel unele lucruri despre îndrăgitul autor, despre care Otilia vorbește în termeni duioși, sinceri, cu naturalețea sufletului iubitor, când moartea nu desparte, iar durerea se transformă în nostalgia amintirilor, în duioșia păstrării cu sfințenie a lucrurilor comune, pentru ea, dar și pentru posteritate, și în tandrețea gesturilor de cinstire a memoriei, numele lui fiind neîntrerupt rostit sau scris, florile revărsându-se mereu pe un mormânt, chiar dacă percepția ei cea mai concretă era că el trebuie să fie pe undeva, în altă parte, și că se vor reîntâlni. Ceea ce s-a și întâmplat, după o așteptare de 30 de ani, timp în care a scris versuri și proză și a realizat traduceri importante.

Trecerea ei „dincolo” a fost o reîntâlnire a spiritelor celor ce au avut vocația unei iubiri nepieritoare, a supraviețuirii în spirit, a nemuririi, ca o întoarcere la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor, izvorul lor, ce duce în sânul nemărginirii, pe care îl numim simbolic, Otilia și George.
Prezentăm, selectiv, una dintre lungile confesiuni ale poetei către prietena sa :

16 mai 1937 :
Duminică seara

(…) Dar nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt.[În cimitir] El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.

(…)Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi “Le rire” al lui Bergson, şi atâtea altele? Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.

 (…) “N-aș fi vrut să te las așa…” și “Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj? Da, greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijența unui copil. A unui copil care se simțea iubit și știa că i se iartă orice. Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine. Nu vezi mata că nu și-a aranjat “oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – “Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, și i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era. Nu știu ce scrisoare ți-am scris. Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ți-aș mai putea scrie. Nici acum, nici cine știe câtă vreme.

Mi-ești dragă,
Didi”

[Doamnei Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa; Expeditor – Otilia Cazimir, Strada Bucşenescu, nr. 4, Iaşi].

O ultimă confesiune :
De ziua lui, în fiecare martie își cumpăra și-i plăcea să primească zambile, flori viguroase și delicate în același timp, cu parfum violent și suav. «Îmi sea­mă­nă», zâmbea… I-am trimis și anul acesta, ca și anul trecut, ca în toți anii, cea mai frumoasă zambilă pe care mi-a dăruit-o primăvara. Iar în luna mai, când s-au împlinit anii de când a plecat dintre noi, i-am descărcat pe mormânt, ca în fiecare an, tot liliacul grădinii mele.

Printre cărțile poetei, se află și o colecție din Opera lui G. Topârceanu, cu o dedicație impresionantă :

Respectatei scriitoare Otilia Cazimir, a cărei viață se îmbină spiritual cu aceea a lui George Topîrceanu.

Omagiu cordial și gratitudine Const. Ciopraga (critic și istoric literar), 25 mai 1966.

Nu cred că există în țara noastră cineva care să nu-i cunoască Baladele…, multe chiar pe de rost:

(…) Cri-cri-cri, / Toamnă gri, / Nu credeam c-o să mai vii /  Înainte de Crăciun, / Că puteam şi eu s-adun /O grăunţă cât de mică, / Ca să nu cer împrumut / La vecina mea furnică, / Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, / Şi-apoi umple lumea toată / Că m-am dus şi i-am cerut…(Balada unui greier mic, de George Topîrceanu).

Citiți și Emil Brumaru sau Poezia ca destin