Am văzut un film documentar care m-a tulburat. O femeie din Afganistan, promisă de tată unui bărbat care îi era nesuferit, se aruncă la picioarele unui bărbat frumos dintr-un sat vecin, implorându-l să o defloreze pentru ca apoi să fie ucisă sau să o omoare chiar el. Dar el se îndrăgostește și o ia de nevastă. Consecința e că sunt aruncați amândoi în pușcărie pentru că în acest fel au împiedicat împlinirea promisiunii făcute de tatăl fetei.  Închisorile, în Afganistan, nu sunt chiar ca în lumea occidentală. Tatăl fetei îi deplânge soarta, dar o găsește vinovată. Se vede pe chipul lui că suferă sincer.

Există țări în care sinuciderea e singura soluție, în cazul în care nu ai nici o libertate să te sustragi unei relații intime impuse cu forța. Lipsa libertății în spațiul vital și a aceleia de a alege cu cine îți împarți trupul și sufletul e o tortură insuportabilă.

Argumentul lui Ravi Zacharias că homosexualitatea trebuie sancționată religios pentru că nu are fundamente sacre nu ține, pentru că nici heterosexualitatea fără dragoste, promiscuitatea și așa mai departe nu au fundamente sacre și 90% poate chiar mai bine dintre contemporani așa trăiesc. Este cel puțin patetic să ne apucăm să sancționăm discreționar un tip de practică sexuală pe motiv de perversitate și să fim orbi la perversitarea practicilor heterosexuale. Bine că iubirea homosexuală (și lesbiană) e nelegiuită, în schimb orgiile hetero sunt bune, hook-up-ul e bun, tratatea femeilor care aspiră la relații de suflet în regim de bordel e nevinovată, sexul-experimental practicat de profitori și hahalere e o minune de la Dumnezeu, sexul- social și de clubbing sunt binevenite.

tumblr.com

Ce-or avea sacru, Doamne iartă-mă, orgiile occidentalilor? Și dacă nu sunt sacre, să le sancționăm moral și pe ele. Nu? Să interzicem căsătoria între perverși.  Practicile BDSM, dacă sunt heterosexuale – sunt sacre? Și cu ce sunt mai ”pe placul Domnului” decât cele homosexuale? Unde trasăm granița? Sexul anal pretins de mulți bărbați femeilor nu e tot perversitate?  Întreb și eu ca la Radio Erevan.

Mi-e silă de ipocrizie și de minciunile sub care-și tot ascund puritanii închipuiți.

Dacă erosul e sacru, domnilor predicatori, atunci să o terminăm zic și cu căsătoriile religioase aranjate, să lăsăm oamenii să se iubească, onest… să o terminăm și cu condamnarea fetelor la a-și petrece viața în brațele unor bătrâni fără milă cărora le sunt promise din fașă, să o lăsăm mai moale și cu interzicerea divorțurilor pe cale religioasă și cu condamnarea adulterului, căci de multe ori dragostea dintre amanți e mai pură și mai profundă decât cea conjugală.

Perversitatea nu începe cu brambureala genurilor, care e de dată recentă, nici cu susținerea drepturilor minorităților sexuale, cum pretind apologii ”normalității”, nici măcar cu încurajarea stilurilor de viață și amoroase alternative. Perversitatea începe cu căsătoriile obligatorii sau aranjate care sunt valabile din Antichitate, cu stigmatizarea celor care se îndrăgostesc și vor să divorțeze în comunitățile și  culturile tradiționale, cu ostracizarea și blamarea iubirii romantice în general, cu hulirea și demonizarea îndrăgostirii, cu  batjocura la adresa puritanilor adevărați care mai bine s-ar lăsa uciși cu pietre decât să fie atinși de un străin indezirabil în ceea ce au mai sensibil și mai profund, deci pângăriți.

Expansiunea perversității care duce până la efervescența cu care încep să își ceară drepturile pedofilii  își are originile la începuturile umanității, în turbarea cu care erau lapidați cei care se iubeau în afara normelor sociale.

O societate care pretinde ca văduva să devină automat nevasta fratelui decedatului (așa cum se întâmpla în antichitate și chiar și acum, în comunități izolate) sau ca doi copii să fie logodiți sau ca o fetiță să fie donată unui bărbat de vârsta a doua sau în care este practicată mutilarea genitală este una care tratează sexualitatea într-un mod inuman. În niciun caz ca pe ceva ”sacru”. O tratează ca și cum ar ea nu ar fi totuna cu sufletul omului, ci o simplă anexă psiho-somatică sau instinct barbar, compulsie fiziologică.

Dacă există ceva cert este că sexualitatea numai asta NU este.

tumblr.com

Există o osmoză între particularitățile sensibilității erotice ale fiecăruia și elemente de ordin psihologic, fiecare erotizează alte senzații și situații, alte tipuri de atingere, alte zone are corpului. Caracterul pulsional și fantasmatic al dorinței asupra căruia ne-au avertizat psihanaliștii este o realitate incontestabilă. Partea cea mai sensibilă a existenței individuale, cea mai delicată și cea mai aducătoare de suferință sau de împlinire este sexualitatatea. Un viol se resimte mai dur decât o bătaie, iar împlinirea erotică e mai puternică și mai consistentă decât cea oferită de bucuria de a face fapte nobile sau decât orice omagiu social.

Întregul nostru univers psihic se leagă de felul în care trăim erotismul, tensiunile interioare, propensiunea spre dramatism sau lirism, spre exaltare sau melancolie, se regăsesc în stilul amoros al fiecăruia, fetișurile se leagă de elemente cheie de natură emoțională, aspirația spre control sau pierdere a lui, în actul sexual, de asemeni.  E un teren propice oricărui tip de catharsis. Omul își primenește sufletul în erotism, își încarcă aura, cum se zice, își găsește un echilibru de adâncime. Acel împreună arde toate acumulările nefaste, eliberează tensiunile, vindecă, transfigurează și purifică.

O cultură sau o societate care încearcă să impună norme morale actului erotic este o tiranie nemernică. Limitele libertății trebuiesc trasate în termenii obișnuiți: nu trebuie nimeni să fie rănit, abuzat, maltratat; de aceea pedofilia, necrofilia sau violențele extreme, precum și alte perversiuni, pe care nu le mai enumăr, trebuiesc prohibite.

Până la urmă se poate face orice, dar nu sex în silă. Un om cu o sensibilitate normală (neatrofiată) preferă să stea în pușcărie, să fie bătut, nemâncat, insultat, umilit, orice numai să nu se atingă de el sexual un partener nedorit.

De aceea, mi se rupe sufletul mai tare când aud de ființe oropsite nevoite să se înstrăineze față de propriul corp în acest fel decât de sărăcie extremă, boli și alte violențe. Nici nu îmi pot imagina tortură mai mare. Principalul obiectiv al oricărei torturi, în fond, este siluirea sufletului prin schingiuirea trupului și, inerent, provocarea unei rupturi dureroase între ele.

Citiți și Sufletul-propriu și sufletul-străin