Orhan Pamuk, unul din cei mai renumiți scriitori turci contemporani, a fost prezent luni, 3 aprilie, la Timișoara, unde i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara. Într-o discuție liberă și într-o atmosferă caldă, romancierul care a făcut din Istanbul un oraș etern a vorbit, împreună cu Radu Paraschivescu, despre socitatea de astăzi și rolul scriitorului, precum și despre problemele cele mai stringente ale societății actuale.

Evenimentul a făcut parte din programul cultural „La UVT, Cultura este Capitală!”, inclus în Programul Cultural „Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii”.

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006, Orhan Pamuk este cunoscut pentru scriitura sa de o finețe unică și pentru viziunea pe care o are asupra literaturii și asupra scriitorilor. Discursul său din momentul decernării premiului Nobel, susținut în limba turcă,  este grăitor din acest punct de vedere. Se întâmpla în 7 decembrie 2006.  L-am tradus cu sfială, încercând să redau măcar puțin din catifeaua cu care îmbracă toate cuvintele, indiferent de ocazia cu care dă drumul în lume. Mâna de catifea, așa l-am numit.

UVT, pagina de Facebook

Cu doi ani înainte de moartea lui, tatăl meu mi-a dat o valiză mică plină cu scrierile, manuscrisele și caietele lui. Luându-și aerul obișnuit de glumă și ironie, mi-a spus că vrea să le citesc după ce ”pleacă”, adică după ce moare, voia să spună.

– Aruncă o privire, spuse el, părând ușor stânjenit. „Vezi dacă există ceva înăuntru pe care să îl poți folosi. Poate după ce voi pleca, poți face o selecție pe care o poți publica.”

  Eram în biroul meu, înconjurați de cărți. Tatăl meu căuta un loc unde să depună valiza, bătând camera în lung și în lat ca un bărbat care dorea să se scape de o povară dureroasă. În cele din urmă, a lăsat-o într-un colț discret, în liniște. A fost un moment rușinos pe care niciunul dintre noi nu l-a uitat vreodată, dar odată ce a trecut și ne-am întors din nou în rolurile noastre obișnuite, luând viața cu ușurință, spiritele noastre glumete și ironice au preluat controlul și ne-am relaxat. Am vorbit așa cum am făcut întotdeauna, despre lucrurile banale ale vieții de zi cu zi, despre nesfârșitele necazuri politice ale Turciei și despre afacerile eșuate ale tatălui meu, fără să simțim prea multă durere.

Îmi amintesc că după plecarea tatălui meu, am petrecut câteva zile plimbându-mă pe lângă valiză fără să mă ating o dată de ea. Eram deja familiarizat cu această valiză mică, neagră, din piele, și încuietoarea ei și colțurile ei rotunjite. Tatăl meu o lua cu el în călătorii scurte și o folosea uneori pentru a duce documente la serviciu. Mi-am amintit că, pe vremea când eram copil și tata venea acasă din vreo călătorie, deschideam această valiză mică și scotoceam printre lucrurile lui, savurând parfumul coloniei și al țărilor străine. Această valiză era un prieten intim, o amintire puternică a copilăriei mele, a trecutului meu, dar acum nici măcar nu puteam s-o ating. De ce? Fără îndoială că a fost din cauza greutății misterioase a conținutului său.

Acum voi vorbi despre semnificația acestei încărcături. Este ceea ce o persoană creează atunci când se închide într-o cameră, se așează la o masă și se retrage într-un colț pentru a-și exprima gândurile – adică exact sensul literaturii.

Când în sfârșit am atins valiza tatălui meu, tot nu m-am gândit să o deschid, dar știam ce se afla în unele dintre acele caiete. Îl văzusem pe tatăl meu scriind în câteva dintre ele. Nu era prima dată când auzeam de încărcătura din valiză. Tatăl meu avea o bibliotecă mare; în tinerețe, la sfârșitul anilor 1940, își dorise să fie un poet din Istanbul și îl tradusese pe Valéry în turcă, dar nu și-a dorit să trăiască genul de viață care se potrivea cu a scrie poezie într-o țară săracă, cu puțini cititori. Tatăl tatălui meu – bunicul meu – fusese un om de afaceri bogat; tatăl meu a dus o viață confortabilă, copil și tânăr fiind nu-și dorea să îndure greutăți de dragul literaturii, al scrisului.

El iubea viața cu toate frumusețile ei – asta am înțeles. Primul lucru care m-a ținut departe de conținutul valizei tatălui meu a fost, desigur, teama că s-ar putea să nu-mi placă ceea ce citesc. Pentru că tatăl meu știa acest lucru, își luase precauția de a se comporta ca și cum nu i-ar fi luat în serios conținutul. După ce am lucrat ca scriitor timp de 25 de ani, m-a durut să văd asta. Dar nici nu voiam să fiu supărat pe tatăl meu pentru că nu a luat literatura suficient de în serios… Frica mea adevărată, lucrul crucial pe care nu voiam să-l cunosc sau să-l descopăr, era posibilitatea ca tatăl meu să fie un scriitor bun. N-am putut deschide valiza tatălui meu pentru că mi-era frică de asta. Și mai rău, nici măcar nu am putut recunoaște asta în mod deschis. Dacă din valiza tatălui meu ar fi apărut o literatură adevărată și mare, ar fi trebuit să recunosc că înăuntrul tatălui meu a existat un om cu totul diferit. Aceasta a fost o posibilitate înspăimântătoare. Chiar și la vârsta mea înaintată am vrut ca tatăl meu să fie doar tatăl meu, nu scriitor.

Un scriitor este cineva care petrece ani de zile încercând cu răbdare să descopere a doua ființă din interiorul lui și lumea care îl face ceea ce este: când vorbesc despre scris, ceea ce îmi vine mai întâi în minte nu este un roman, o poezie sau o tradiție literară, este o persoană care se închide într-o cameră, se așează la o masă și, singură, se întoarce spre propria interioritate; în umbrele ei, el construiește o lume nouă din cuvinte. Acest bărbat – sau această femeie – poate folosi o mașină de scris, poate profita de ușurința unui computer sau poate scrie cu un pix pe hârtie, așa cum fac eu de 30 de ani. În timp ce scrie, poate bea ceai sau cafea sau poate fuma. Din când în când, se poate ridica de la masă pentru a se uita pe fereastră la copiii care se joacă pe stradă și, dacă are noroc, la copaci și la priveliște, sau poate privi un perete întunecat. El poate scrie poezii, piese de teatru sau romane, la fel ca mine. Toate aceste diferențe vin după sarcina crucială de a sta la masă și de a te întoarce cu răbdare spre interior. A scrie înseamnă a transforma această privire lăuntrică în cuvinte, a studia lumea în care trece acea persoană când se retrage în sine și a face asta cu răbdare, încăpățânare și bucurie. În timp ce stau la masa mea, zile, luni, ani, adăugând încet cuvinte noi pe pagina goală, simt ca și cum aș crea o lume nouă, ca și cum aș aduce la viață acea altă persoană din mine, în același felul în care cineva ar putea construi un pod sau o cupolă, piatră cu piatră. Pietrele pe care noi scriitorii le folosim sunt cuvintele. În timp ce le ținem în mâini, simțind felurile în care fiecare dintre ele este conectată cu celelalte, privindu-le uneori de departe, alteori de aproape, mângâindu-le cu degetele și vârfurile pixului, cântărindu-le, mișcându-le, an de an, cu răbdare și speranță, creăm lumi noi.

Secretul scriitorului nu este inspirația – pentru că nu este niciodată clar de unde vine – ci încăpățânarea lui, răbdarea lui. Acea zicală minunată turcească – a săpa o fântână cu un ac – mi se pare că a fost spusă cu gândul la scriitori. În poveștile vechi, ador răbdarea lui Ferhat, care sapă prin munți pentru dragostea lui – și o înțeleg și eu. În romanul meu, ”Mă numesc Roșu”, când am scris despre vechii miniaturiști persani care desenaseră același cal cu aceeași pasiune atâția ani, memorând fiecare tușă încât puteau recrea acel cal frumos chiar și cu ochii închiși, am știut că vorbesc despre profesia de scriitor și despre propria mea viață. Dacă un scriitor trebuie să-și spună propria poveste – o spune încet și ca și cum ar fi o poveste despre alți oameni – dacă ar trebui să simtă puterea poveștii ridicându-se în el, dacă ar trebui să se așeze la o masă și se predea cu răbdare acestei arte – acestui meșteșug – trebuie să i se fi dat mai întâi o speranță. Îngerul inspirației (care îi vizitează în mod regulat pe unii și rareori îi cheamă pe alții) îi favorizează pe cei plini de speranță și pe cei încrezători iar atunci când un scriitor se simte cel mai singur, când se simte cel mai nesigur cu privire la eforturile, visele sale și valoarea scrisul lui – când crede că povestea lui este doar povestea lui – în astfel de momente îngerul alege să-i dezvăluie povești, imagini și vise care vor atrage lumea pe care dorește să o construiască. Dacă mă gândesc la cărțile cărora le-am dedicat toată viața, cel mai mult sunt surprins de acele momente în care am simțit că propozițiile, visele și paginile care m-au făcut atât de fericit nu au venit din propria imaginație, ci o altă putere le-a găsit și mi le-a prezentat cu generozitate.

Mi-a fost teamă să deschid valiza tatălui meu și să-i citesc caietele pentru că știam că nu va tolera dificultățile pe care le îndurasem eu, că nu iubea singurătatea, ci agapele cu prietenii, mulțimile, saloanele, glumele, compania. Dar, mai târziu, gândurile mele au luat o altă întorsătură. Aceste gânduri, aceste vise de renunțare și răbdare, erau prejudecăți pe care le căpătasem din propria mea viață și din propria mea experiență de scriitor. Au fost o mulțime de scriitori geniali care au scris înconjurați de o mulțime de oameni și de familie, aflați mereu în verva companiei și a poveștilor fericite. În plus, tatăl meu s-a săturat, când eram noi, de monotonia vieții de familie și ne-a părăsit pentru a merge la Paris, unde – la fel ca mulți scriitori – stătea în camera lui de hotel și umplea caiete. Știam și eu că unele dintre acele caiete erau în această valiză, pentru că în anii de dinainte de a mi-o aduce, tatăl meu începuse în sfârșit să-mi vorbească despre acea perioadă din viața lui. A vorbit despre acei ani chiar și când eram copil, dar nu a menționat vulnerabilitățile lui, visele lui de a deveni scriitor sau crizele de identitate care îl chinuiseră în camera lui de hotel. Îmi spunea, în schimb, despre toate momentele în care l-a văzut pe Sartre pe trotuarele Parisului, despre cărțile pe care le-a citit și despre filmele pe care le-a văzut, toate cu sinceritatea exaltată a cuiva care dă știri foarte importante. Când am devenit scriitor, nu am uitat niciodată că s-a datorat parțial faptului că aveam un tată care mi-a vorbit despre scriitorii lumii mult mai mult decât vorbea despre pașa sau despre mari lideri religioși. Așa că poate a trebuit să citesc caietele tatălui meu având în vedere acest lucru și să-mi amintesc cât de îndatorat eram față de marea lui bibliotecă. Trebuia să țin cont de faptul că, atunci când locuia cu noi, tatălui meu, ca și mine, îi plăcea să fie singur cu cărțile și gândurile sale – și să nu acorde prea multă atenție calității literare a scrierilor sale.

Dar, în timp ce mă uitam atât de nerăbdător la valiza pe care mi-o lăsase moștenită tatăl meu, am simțit și că acesta era exact lucrul pe care nu l-aș fi putut face. Tatăl meu se întindea uneori pe divan în compania cărților, apoi abandona cartea din mână sau revista și se pierdea într-un vis, se pierdea cel mai mult timp în gânduri. Când am văzut pe chipul lui o expresie atât de diferită de cea pe care o purta în mijlocul glumelor, tachinărilor și certurilor din viața de familie – când am văzut primele semne ale unei priviri lăuntrice – aș fi înțeles, mai ales în copilărie și tinerețe, cu teamă, că era nemulțumit. Acum, atâția ani mai târziu, știu că această nemulțumire este trăsătura de bază care transformă o persoană într-un scriitor. Pentru a deveni scriitor, răbdarea și truda nu sunt suficiente: trebuie mai întâi să ne simțim obligați să scăpăm de mulțime, de companie, de lucrurile obișnuite, din viața de zi cu zi și să ne închidem într-o cameră. Ne dorim răbdare și speranță ca să putem crea o lume profundă în scrisul nostru. Dar dorința de a te închide într-o cameră este cea care ne împinge la acțiune. Precursorul acestui gen de scriitor independent – ​​care își citește cărțile după pofta inimii și care, ascultând doar vocea propriei conștiințe, se sfădea cu cuvintele altora, care, intrând în conversație cu cărțile sale, își dezvoltă propriile gânduri și propria sa lume – a fost cu siguranță Montaigne, în primele zile ale literaturii moderne. Montaigne a fost un scriitor la care tatăl meu se întorcea des, un scriitor pe care mi l-a recomandat. Mi-ar plăcea să mă văd ca aparținând tradiției scriitorilor care – oriunde s-ar afla în lume, în Orient sau în Occident – ​​se despart de societate și se închid cu cărțile în camera lor. Punctul de plecare al adevăratei literaturi este omul care se închide cu cărțile în camera lui.

Dar odată ce ne izolăm, descoperim curând că nu suntem atât de singuri cum credeam. Suntem în compania cuvintelor celor care au venit înaintea noastră, a poveștilor altora, a cărților altora, a cuvintelor altora, a ceea ce numim tradiție. Consider că literatura este cel mai valoros tezaur pe care l-a adunat omenirea în încercarea ei de a se înțelege pe sine. Societățile, triburile și popoarele devin mai inteligente, mai bogate și mai avansate pe măsură ce acordă atenție cuvintelor neclare ale autorilor lor și, după cum știm cu toții, arderea cărților și denigrarea scriitorilor sunt ambele semnale că urmează vremuri obscure și lipsite de predictibilitate. Dar literatura nu este niciodată doar o preocupare națională. Scriitorul care se închide într-o cameră și pleacă mai întâi într-o călătorie în interiorul său va descoperi, de-a lungul anilor, regula eternă a literaturii: trebuie să aibă talentul de a-și spune propriile povești ca și cum ar fi poveștile altora și de a spune altora poveștile oamenilor de parcă ar fi ale lui, căci asta este literatura. Dar mai întâi trebuie să călătorim prin poveștile și cărțile altora.

Tatăl meu avea o bibliotecă serioasă – 1 500 de volume în total – mai mult decât suficientă pentru un scriitor. Până la 22 de ani, poate că nu le citisem pe toate, dar eram familiarizat cu fiecare carte – știam care sunt importante, care sunt ușoare, dar ușor de citit, care sunt clasice, care sunt o parte esențială a oricărei educații, care sunt relatări uitate dar amuzante despre istoria locală, sau cărți din autori francezi pe care tatăl meu le-a apreciat foarte mult. Uneori mă uitam la această bibliotecă de la distanță și îmi imaginam că într-o zi, într-o altă casă, îmi voi construi propria bibliotecă, o bibliotecă și mai mare – îmi construiesc o lume. Când m-am uitat la biblioteca tatălui meu de departe, mi s-a părut a fi o mică imagine a lumii reale. Dar asta era o lume văzută din propriul nostru colț, din Istanbul. Biblioteca era dovada acestui lucru. Tatăl meu și-a construit biblioteca din călătoriile sale în străinătate, mai ales cu cărți aduse din Paris și din America, dar și cu cărți cumpărate din magazinele care vindeau cărți în limbi străine în anii 40-50 de la vechii și noii librari din Istanbul, pe care îi cunoșteam și eu. Lumea mea este un amestec de local – național – și Occident. În anii 70 am început și eu, oarecum ambițios, să-mi construiesc propria bibliotecă. Nu mă hotărâsem să devin scriitor – așa cum am povestit la Istanbul, am ajuns să simt că, până la urmă, nu voi deveni pictor, dar nu eram sigur pe ce cale va urma viața mea. Era în mine o curiozitate necruțătoare, o dorință de speranță de a citi și de a învăța, dar în același timp simțeam că viața mea lipsește într-un fel, că nu voi putea trăi ca alții. O parte din acest sentiment era legat de ceea ce am simțit atunci când m-am uitat la biblioteca tatălui meu – să trăiesc departe de centrul lucrurilor, așa cum am fost făcuți să simțim toți cei care am trăit în Istanbul în acele vremuri, acel sentiment de a trăi în provincii. Mai era un motiv de îngrijorare și de lipsă cumva, căci știam prea bine că trăiesc într-o țară care manifesta foarte puțin interes față de artiștii ei – fie pictori sau scriitori – și care nu le dădea nicio speranță. În anii ’70, când luam banii pe care mi-i dădea tatăl meu și cumpăram cu lăcomie cărți decolorate, prăfuite, de la vechi librării din Istanbul, eram la fel de afectat de starea jalnică a acestor librării second-hand – și de disperarea dezordine a sărmanilor vânzători de cărți obosiți peste măsură, care își așezau marfa pe marginea drumurilor, în curțile moscheilor și în nișele zidurilor dărâmate – așa cum eram și după cărțile lor.

În ceea ce privește locul meu în lume – în viață, ca și în literatură, sentimentul meu de bază era că „nu eram în centru”. În centrul lumii  era o viață mai bogată și mai interesantă decât a noastră și, cu tot Istanbulul, cu toată Turcia, eram în afara ei. Astăzi cred că împărtășesc acest sentiment cu majoritatea oamenilor din lume. În același fel, a existat o literatură mondială, iar centrul ei, de asemenea, era foarte departe de mine. De fapt, ceea ce aveam în minte era literatura occidentală, nu mondială, iar noi, turcii, eram în afara ei. Biblioteca tatălui meu a fost dovada acestui lucru. La un capăt, erau cărțile Istanbulului – literatura noastră, lumea noastră locală, în toate detaliile ei iubite – iar la celălalt capăt erau cărțile din această altă lume, occidentală, cu care a noastră nu se asemăna, iar asta ne-a dat și durere și speranță. A scrie, a citi, a fost ca și cum ai părăsi o lume pentru a găsi consolare în alteritatea celeilalte lumi, în stranietatea și minunăția ei. Am simțit că tatăl meu a citit romane pentru a scăpa de viața lui și pentru a fugi în Occident – ​​așa cum voi face și eu mai târziu. Sau mi s-a părut că în acele vremuri cărțile erau lucruri pe care le-am luat pentru a scăpa de propria noastră cultură, pe care o găsim atât de săracă. Nu doar citind am părăsit viețile noastre din Istanbul pentru a călători în vest, ci și prin scris. Pentru a umple acele caiete ale lui, tatăl meu s-a dus la Paris, s-a închis în camera lui și apoi și-a adus scrierile înapoi în Turcia. În timp ce mă uitam la valiza tatălui meu, mi s-a părut că asta îmi provoca neliniște. După ce am lucrat 25 de ani într-o cameră pentru a supraviețui ca scriitor în Turcia, m-a înfuriat să-l văd pe tatăl meu ascunzându-și gândurile adânci în această valiză, comportându-se de parcă scrisul ar fi fost o muncă ce trebuia făcută în secret, departe de ochii societății, a statului, a oamenilor. Poate că acesta a fost motivul principal pentru care m-am simțit supărat pe tatăl meu pentru că luase literatura la fel de în serios ca mine.

De fapt, eram supărat pe tatăl meu pentru că nu dusese o viață ca a mea, pentru că nu se certase niciodată cu viața lui și își petrecuse viața râzând fericit cu prietenii și cu cei dragi. Dar o parte din mine știa că pot spune și că nu sunt atât de „furios” cât „gelos”, că al doilea cuvânt era mai precis și, de asemenea, asta m-a stânjenit. Atunci mă întrebam cu vocea mea obișnuită, disprețuitoare și furioasă: „Ce este fericirea?” Fericirea era să trăiesc o viață profundă în acea cameră singuratică? Sau fericirea consta într-o viață confortabilă în societate, în încrederea în aceleași lucruri ca toți ceilalți sau ca și când ai fi chiar crezut în lucrurile astea? A fost fericire sau nefericire să treci prin viață scriind în secret, în timp ce păreai să fii în armonie cu toți cei din jur? Dar acestea erau întrebări care mă iritau prea mult. De unde mi-a venit ideea că măsura unei vieți bune este fericirea? Oameni, hârtii, toată lumea s-a comportat de parcă cea mai importantă măsură a unei vieți ar fi fericirea. Oare nu chiar asta sugera faptul că ar putea merita să încerci să afli dacă și opusul este adevărat? La urma urmei, tatăl meu fugise de familia lui de atâtea ori – cât de bine îl cunoșteam și cât de bine aș putea spune că i-am înțeles neliniștea?

Deci asta era în mintea mea când am deschis prima dată valiza tatălui meu. Avea un secret, o nefericire în viața lui despre care nu știam nimic, ceva ce ar fi putut îndura doar scriind? De îndată ce am deschis valiza, mi-am amintit de parfumul ei de călătorie, am recunoscut mai multe caiete și le-am observat pe cele pe care tatăl meu mi le-a arătat cu ani în urmă, dar fără zăbovesc prea mult la ele. Pe cele mai multe dintre caietele pe care le-am luat acum în mâinile mele le completase când ne părăsise și plecase la Paris în tinerețe. În timp ce eu, la fel ca atâția scriitori pe care i-am admirat – scriitori ale căror biografii le-am citit – mi-am dorit să știu ce a scris tatăl meu și ce gândise el când avea vârsta pe care o aveam acum. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că nu voi găsi nimic de genul acesta aici. Ceea ce mi-a provocat cea mai mare neliniște a fost când, ici și colo, în caietele tatălui meu, am dat de o voce de scriitor. Aceasta nu era vocea tatălui meu, mi-am spus; nu era autentic, sau cel puțin nu aparținea bărbatului pe care îl cunoscusem drept tatăl meu. Sub teama mea că tatăl meu ar fi putut să nu fi fost tatăl meu când a scris, era o teamă mai profundă: teama că în adâncul meu nu eram autentic, că nu voi găsi nimic bun în scrisul tatălui meu, aceasta mi-a crescut teama de a descoperi că tatăl meu să fi fost influențat în exces de alți scriitori și m-am cufundat într-o disperare care mă chinuise atât de rău când eram tânăr, punându-mi în discuție viața, însăși ființa mea, dorința de a scrie și opera mea. În primii mei zece ani ca scriitor, am simțit aceste neliniști mai profund și, chiar dacă am luptat împotriva lor, uneori mi-e teamă că într-o zi va trebui să recunosc că  – la fel cum făcusem cu pictura – cedând pe nesimțite în fața neliniștii, mă voi lăsa de scris romane.

Am amintit deja cele două sentimente esențiale pe care le-am experimentat când am închis valiza tatălui meu și am pus-o deoparte: sentimentul de a fi fost izolat și teama că îmi lipsește autenticitatea. Cu siguranță, nu era prima dată când se făceau simțite. De ani de zile, în lectura și scrisul meu, am studiat, descoperit, aprofundat aceste emoții, în toată varietatea și consecințele lor neintenționate, terminațiile lor nervoase, declanșatoarele și numeroasele lor culori. Cu siguranță, spiritele mele fuseseră tulburate de confuziile, sensibilitățile și durerile trecătoare pe care viața și cărțile mi le procuraseră, cel mai adesea în tinerețe. Dar doar scriind am ajuns la o înțelegere mai deplină a problemelor autenticității (ca în ”Mă numesc Roșu” și ”Cartea neagră”) și a problemelor vieții de la periferie (ca în ”Snow” și ”Istanbul”). Pentru mine, a fi scriitor înseamnă a recunoaște rănile secrete pe care le purtăm în noi, răni atât de secrete încât noi înșine abia le conștientizăm, și să le explorez cu răbdare, să le cunosc, să le luminez cu răbdare, să ne asumăm aceste dureri și răni pentru a le putea face parte conștientă din spiritele noastre și din scrisul nostru.

Un scriitor vorbește despre lucruri pe care toată lumea le știe dar nu știe că le știe. Să explorezi această cunoaștere și să o vezi cum crește este un lucru plăcut; cititorul vizitează o lume în același timp familiară și miraculoasă. Când un scriitor se închide ani la rând într-o cameră pentru a-și perfecționa meșteșugul – pentru a crea o lume – dacă își folosește rănile secrete ca punct de plecare, el, indiferent dacă știe sau nu, își pune o mare încredere în umanitate. Încrederea mea vine din credința că toate ființele umane se aseamănă între ele, că și alții poartă răni ca ale mele – și că, prin urmare, vor înțelege. Toată literatura adevărată se naște din această certitudine copilărească, plină de speranță, că toți oamenii se aseamănă. Când un scriitor se închide ani la rând într-o cameră, cu acest gest el reprezintă imaginea unei individualități, a unei lumi fără centru.

Dar, așa cum se poate vedea din valiza tatălui meu și din culorile palide ale vieții noastre din Istanbul, lumea chiar avea un centru și era departe de noi. În cărțile mele am descris în detaliu modul în care acest fapt a evocat un sentiment cehovian de provincialitate și cum, pe o altă cale, a condus la întrebarea mea autenticității. Știu din experiență că marea majoritate a oamenilor de pe acest pământ trăiesc cu aceleași sentimente și că mulți suferă de un sentiment și mai profund de insuficiență, lipsă de siguranță și sentiment de degradare decât mine. Da, cele mai mari dileme cu care se confruntă omenirea sunt încă lipsa pământului, lipsa adăpostului și foamea… Dar astăzi televiziunile și ziarele noastre ne vorbesc despre aceste probleme fundamentale mai rapid și mai simplu decât poate face vreodată literatura. Ceea ce literatura are cel mai mult nevoie să spună și să investigheze astăzi sunt temerile de bază ale umanității: teama de a fi lăsat afară și frica de a nu conta pentru nimic și sentimentele de inutilitate care vin cu asemenea temeri; umilințele colective, vulnerabilitățile, neplăcerile, nemulțumirile, sensibilitățile și insultele imaginare, precum și laudele și infatuările naționaliste care sunt de același gen… Ori de câte ori mă confrunt cu astfel de sentimente și cu limbajul irațional și exagerat în care sunt de obicei exprimat, știu că ating o parte întunecată din interiorul meu. Am asistat deseori la felul în care popoare, societăți și națiuni din afara lumii occidentale – și mă pot identifica cu ușurință cu ele – au cedat fricii care uneori le determină să comită prostii, toate din cauza temerilor de umilire și a sensibilităților lor. De asemenea, știu că în Occident – ​​o lume cu care mă pot identifica cu aceeași ușurință – națiunile și popoarele care se mândresc excesiv cu bogăția lor și că ne-au adus Renașterea, Iluminismul și Modernismul, au, cedat din când în când,  unei mulțumiri de sine aproape la fel de stupide.

Asta înseamnă că tatăl meu nu a fost singurul, că toți acordăm prea multă importanță ideii unei lumi care are un centru. Întrucât lucrul care ne obligă să ne închidem să scriem în camerele noastre ani la rând este credința în opusul acesteia; credința că într-o zi scrierile noastre vor fi citite și înțelese, pentru că oamenii din întreaga lume se aseamănă între ei. Dar ăsta, după cum știu din scrierile mele și ale tatălui meu, este un optimism  marcat de furia de a fi lăsat la margine, de a fi lăsat în afară. Dragostea și ura pe care Dostoievski le-a simțit față de Occident toată viața am simțit-o și eu de multe ori. Dar dacă am înțeles un adevăr esențial, dacă am motive de optimism, este pentru că am călătorit cu acest mare scriitor prin relația sa de dragoste-ură cu Occidentul pentru a vedea cealaltă lume pe care a construit-o pe cealaltă parte. Toți scriitorii care și-au dedicat viața acestei sarcini cunosc această realitate: oricare ar fi scopul nostru originar, lumea pe care o creăm după ani și ani de scris plin de speranță se va muta, în cele din urmă, în alte locuri foarte diferite. Ne va îndepărta de masa la care am lucrat cu tristețe sau furie, ne va duce de cealaltă parte a acelei tristeți și a acelei furii, într-o altă lume. Oare tatăl meu nu ar fi ajuns el însuși într-o astfel de lume? Asemenea pământului care încet-încet începe să prindă contur, încet-încet ridicându-se din ceață în toate culorile sale ca o insulă după o lungă călătorie pe mare, această altă lume ne încântă. Suntem la fel de amăgiți ca și călătorii occidentali care au călătorit dinspre sud pentru a vedea Istanbulul ridicându-se din ceață. La sfârșitul unei călătorii începute cu speranță și curiozitate, se află în fața lor un oraș de moschei și minarete, un amestec de case, străzi, dealuri, poduri și versanți, o lume întreagă. Văzând-o, dorim să intrăm în această lume și să ne pierdem în ea, la fel cum am face cu o carte. După ce ne-am așezat la o masă pentru că ne simțeam provinciali, excluși, marginalizați, supărați sau profund melancolici, am găsit o lume întreagă dincolo de aceste sentimente.

Ceea ce simt acum este opusul a ceea ce simțeam în copilărie și în anii tinereții: pentru mine, centrul lumii este Istanbulul. Asta nu doar pentru că am trăit acolo toată viața, ci pentru că, în ultimii 33 de ani, i-am povestit străzile, podurile, oamenii, câinii, casele, moscheile, fântânile, eroii ciudați, magazinele, personajele celebre, petele întunecate, zilele și nopțile, făcându-le parte din mine, îmbrățișându-le pe toate. A sosit un moment în care această lume pe care o făcusem cu mâinile mele, această lume care exista doar în capul meu, a devenit mai reală pentru mine decât orașul în care trăiam de fapt. Atunci toți acești oameni, străzi, obiecte și clădiri ar părea să înceapă să vorbească între ei și să interacționeze în moduri pe care nu le-am anticipat, de parcă ar trăi nu doar în imaginația mea sau în cărțile mele, ci pentru ei înșiși. Lumea asta pe care o creasem ca un om care sapă o fântână cu un ac ar părea atunci mai adevărată decât orice altceva. Tatăl meu ar fi putut și el să fi descoperit acest fel de fericire în anii pe care i-a petrecut scriind, m-am gândit în timp ce mă uitam la valiza tatălui meu: nu ar trebui să-l judec. La urma urmei, i-am fost atât de recunoscător: el nu fusese niciodată un tată obișnuit, poruncitor, copleșitor, pedepsitor, ci un tată care m-a lăsat mereu liber, mi-a arătat întotdeauna cel mai mare respect. Am crezut adesea că dacă am putut să-mi folosesc imaginația, fie ea în libertate sau copilăroasă, a fost pentru că, spre deosebire de mulți dintre prietenii mei din copilărie și tinerețe, nu mă temeam de tata, iar uneori am crezut foarte profund că am fost capabil să devin scriitor pentru că tatăl meu și-a dorit, în tinerețe, să fie și el. A trebuit să-l citesc cu toleranță – să încerc să înțeleg ce scrisese în acele camere de hotel.

Cu aceste gânduri pline de speranță m-am dus la valiza care stătea încă acolo unde o lăsase tatăl meu; folosindu-mi toată voința, am citit câteva manuscrise și caiete. Despre ce scrisese tatăl meu? Îmi amintesc câteva priveliști de la ferestrele hotelurilor pariziene, câteva poezii, paradoxuri, analize… În timp ce scriu, mă simt ca cineva care tocmai a fost într-un accident de circulație și se chinuie să-și amintească cum s-a întâmplat, dar în același timp mă tem și de perspectiva de a-mi aminti prea multe. Când eram copil, iar tatăl meu și mama erau în pragul unor certuri – când cădeau într-una dintre acele tăceri de moarte – tatăl meu deschidea imediat radioul, pentru a schimba starea de spirit, iar muzica ne ajuta ca să uităm totul mai repede.

Lăsați-mă să schimb starea de spirit cu câteva cuvinte dulci care, sper, vor servi la fel de bine ca muzica aceea. După cum știți, întrebarea care ni se pune cel mai des nouă, scriitorilor, întrebarea preferată, este: de ce scrii? Scriu pentru că am o nevoie înnăscută de a scrie! Scriu pentru că nu pot face o muncă normală ca ceilalți. Scriu pentru că vreau să citesc cărți ca cele pe care le scriu. Scriu pentru că sunt supărat pe voi toți, supărat pe toți. Scriu pentru că îmi place să stau toată ziua într-o cameră să scriu. Scriu pentru că nu pot participa la viața reală decât schimbând-o. Scriu pentru că vreau ca alții, noi toți, lumea întreagă, să știe ce fel de viață am trăit și să continuăm să trăim, la Istanbul, în Turcia. Scriu pentru că îmi place mirosul de hârtie, stilou și cerneală. Scriu pentru că cred în literatură, în arta romanului, mai mult decât cred în orice altceva. Scriu pentru că este un obicei, o pasiune. Scriu pentru că mi-e frică să nu fiu uitat. Scriu pentru că îmi place gloria și interesul pe care le aduce scrisul. Scriu ca să fiu singur. Poate că scriu pentru că sper să înțeleg de ce sunt atât de foarte, foarte supărat pe voi toți, atât de foarte, foarte supărat pe toți. Scriu pentru că îmi place să fiu citit. Scriu pentru că odată ce am început un roman, un eseu, o pagină, vreau să-l termin. Scriu pentru că toată lumea se așteaptă să scriu. Scriu pentru că am o credință copilărească în nemurirea bibliotecilor și în felul în care cărțile mele stau pe raft. Scriu pentru că este interesant să transformi toate frumusețile și bogățiile vieții în cuvinte. Scriu nu pentru a spune o poveste, ci pentru a compune o poveste. Scriu pentru că vreau să scap de presimțirea că există un loc în care trebuie să merg, dar – la fel ca într-un vis – nu reușesc să ajung acolo. Scriu pentru că nu am reușit niciodată să fiu fericit. Scriu pentru a fi fericit.

La o săptămână după ce a venit în biroul meu și mi-a lăsat valiza, tata a venit să-mi facă o altă vizită; ca întotdeauna, mi-a adus un baton de ciocolată (uitase că aveam 48 de ani). Ca întotdeauna, am stat de vorbă și am râs despre viață, politică și bârfe în familie. A sosit un moment când ochii tatălui meu s-au îndreptat spre colțul în care își lăsase valiza și a văzut că am mutat-o. Ne-am privit în ochi. A urmat o tăcere apăsătoare. Nu i-am spus că am deschis valiza și am încercat să-i citesc conținutul. În schimb, am privit în altă parte. Dar a înțeles. Așa cum am înțeles că el a înțeles. Așa cum el a înțeles că eu am înțeles că el a înțeles. Dar toată această înțelegere a mers doar atât de departe în câteva secunde. Pentru că tatăl meu era un om fericit, liniștit, care avea încredere în sine; îmi zâmbea așa cum a făcut întotdeauna. Și când a plecat din casă, a repetat toate lucrurile minunate și încurajatoare pe care mi le-a spus mereu, ca un tată. Ca întotdeauna, l-am privit plecând, invidiindu-i fericirea, temperamentul lui lipsit de griji și de neclintit. Dar îmi amintesc că în acea zi a existat și o sclipire de bucurie în interiorul meu care m-a făcut să-mi fie rușine. A fost îndemnat de gândul că poate nu mă simțeam la fel de confortabil în viață ca el, poate că nu dusesem o viață la fel de fericită sau lejeră ca el, dar că o dedicasem scrisului – ați înțeles… îmi era rușine să mă gândesc la astfel de lucruri pe cheltuiala tatălui meu. Dintre toți oamenii, tatăl meu, care nu fusese niciodată sursa durerii mele – care mă lăsase liber. Toate acestea ar trebui să ne reamintească că scrisul și literatura sunt strâns legate de o lipsă în centrul vieții noastre și de sentimentele noastre de fericire și vinovăție.

Dar povestea mea are o simetrie care mi-a amintit imediat de altceva în ziua aceea și care mi-a adus un sentiment și mai profund de vinovăție. Cu douăzeci și trei de ani înainte ca tatăl meu să-mi lase valiza și la patru ani după ce m-am hotărât, la 22 de ani, să devin romancier și, abandonând orice altceva, să mă închid într-o cameră, am terminat primul meu roman, Cevdet Bey și Fii; cu mâinile tremurânde, îi dădusem tatălui meu un fragment din romanul încă nepublicat, ca să-l citească și să-mi spună ce părere are. Acest lucru n-a fost doar pentru că aveam încredere în gustul și intelectul lui: părerea lui era foarte importantă pentru mine pentru că el, spre deosebire de mama mea, nu se opusese dorinței mele de a deveni scriitor. În acel moment, tatăl meu nu era cu noi, ci departe. Am așteptat cu nerăbdare întoarcerea lui. Când a sosit două săptămâni mai târziu, am alergat să-i deschid ușa. N-a spus nimic, dar și-a aruncat imediat brațele în jurul meu într-un mod care mi-a spus că i-a plăcut foarte mult. Pentru o vreme, am fost cufundați în genul de liniște incomodă care însoțește atât de des momentele de mare emoție. Apoi, după ce ne-am liniștit și am început să vorbim, tatăl meu a recurs la un limbaj foarte încărcat și exagerat pentru a-și exprima încrederea în mine sau în primul meu roman: mi-a spus că într-o zi voi câștiga premiul pe care sunt aici să-l primesc cu mare bucurie. El a spus-o nu pentru că încerca să mă convingă de părerea lui bună sau să-și stabilească acest premiu ca scop; a spus-o ca un tată turc, dându-i sprijin fiului său, încurajându-l spunând: „Într-o zi vei deveni pașa!” Ani de zile, de câte ori mă vedea, mă încuraja cu aceleași cuvinte.

Tatăl meu a murit în decembrie 2002.

Astăzi, când mă aflu în fața Academiei Suedeze și a distinșilor membri care mi-au acordat acest mare premiu – această mare onoare – și în fața distinșilor lor oaspeți, îmi doresc din suflet să fie printre noi.

Traducere din turcă de Maureen Freely

Textul în limba engleză este disponibil AICI.

Scopul acestui articol este să convingă cititorii că arta scrisului nu e deloc facilă, iar scriitorul nu e întotdeauna un binecuvântat. Dar lucrul pe care îl putem face noi, cititorii, este să le parcurgem opera și, asemeni lui Pamuk cu tatăl său, să mergem alături de ei, oriunde ne duc.