neliniștit cum era mortul
s-a neliniștit și mai tare
plânsetele de deasupra încetaseră iar acum auzea
trompete saxofoane nebune alămuri yamaha
pe când să se dumirească a fost luat de
unii ce-și ziceau comitet de întâmpinare
(o mică orchestră de suflători orbi de prin Bucureștii cei Vechi)
și dus pe sus la resortul din cer a cărui grămadă de stele
se redusese la șapte și ghidul tot orb părea că
își cere scuze în timp ce-l conducea spre apartamentul
dotat cu jacuzzi pian cu coadă și pisici siameze
neliniștit la culme mortul l-a întrebat dacă toți
cei din cer trăiesc în strigătorul la cer luxul acela iar
orbul i-a răspuns scurt și sec
doar noi! cum așa? pentru că Dumnezeu este de-al nostru
adică orb? a întrebat tremurând uluit mortul sigur! și l-a
împins ușurel hai vino să te prezint zi și tu două vorbe
știți… eu… am venit… mes hommages… a dat-o în bâlbe
strigă mai tare a zis atunci orbul
este și surd bocnă!
după întâia noapte de dragoste poemele tale
se sinucid
mai bine spus
ratează
apoi repetă-ncercarea
purtând copilul frumos
(școlit și hrănit cu zemuri de cosmos)
în creștetul capului
pentru o mai bună vedere
panoramică asupra
a ce
nu va fi… Citește și după întâia noapte
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
