Cesare Pavese, scriitor, poet, critic literar și traducător (n. în 9 septembrie 1908, Santo Stefano Belbo, Italia – d. 27 august, 1950, Torino, Italia) este unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX, care a intrat în conștiința cititorilor săi prin scrierile sale, dar și, așa după cum se cunoaște, printr-un destin năpraznic, poetul ieșind din viață la 42 de ani printr-un gest suicidal.
Cesare Pavese a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Torino. În 1933, se înscrie în Partidul Național Fascist și astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană, în perioada fascistă a lui Mussolini. Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino.
În 1935, o cunoaște pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mișcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viață afectivă. În 13 mai este arestat și după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciliu forțat în Calabria. În martie 1936 este eliberat și revine la Torino ; află că Tina s-a logodit ; intră într-o profundă criză sentimentală și morală, din care nu va reuși să iasă niciodată.
În 1945, după eliberarea Italiei, editura Einaudi își reia activitatea, unde Pavese își va desfășura activitatea. În iunie 1950, primește premiul Strega pentru La bella estate (Vara de neuitat). Pe 17 august 1950, scrie ultimele pagini din jurnalul Il mistiere di vivere (Meseria de a trăi) ; Pavese nu reușește să iasă din depresie și în noaptea de 27 august 1950, avea să se sinucidă într-o cameră de hotel din Torino.
Volume reprezentative :
1936 – volumul de versuri Lavorare stanca (Munca obosește);
1939 – romanul Il carcere (Închisoarea);
1940-1941 – romanul La Spiaggia (Plaja) – Paesi tuoi (Satele tale) – roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;
1947 – romanul Dialoghi con Leuco (Dialoguri cu Leuco) – romanul Il compagno (Tovarășul);
1948 – romanul Prima che il gallo canti (Înainte de cântatul cocoșului);
1949 – romanul La bella estate (Vara de neuitat);
1950 – romanul La luna e i fal (Luna și focurile”);
1951 – Verrà la morte e avrà i tuoi occhi (Va veni moartea și va avea ochii tăi) ;
1962 – Poesie edite e inedite, Torino.
1949. Femei singure;
1935-1950. Meseria de a trăi (jurnal).
*
Volumul de poezii Lavorare stanca (1936)
Poezia lui Cesare Pavese, cu un limbaj amprentat de naturalețe, cu o notă de firesc al lucrurilor și evenimentelor cotidiene, în linia lui Guido Gozzano, a fost la început o poezie-povestire, lipsită de imagini retorice, livreşti, bazată pe fapte esenţiale, clare, simple şi obiective, în opoziţie cu poezia abstractă a ermeticilor tip Piero Bigongiari sau Mario Luzi.
În poeziile din ultimele două culegeri La terra e la morte și Verrà la morte e avrà i tuoi occhi, publicate postum (Editura Einaudi, Torino, 1951) expresia poetică devine mai fluidă, discursul liric se bazează pe imagini care nu mai au o relaţie directă cu un eveniment sau cu un obiect anume. Versurile par cântece, cu ritmuri melodice, inspirate din repertoriul petrarchesc şi leopardian, din punctul de vedere al motivelor poetice : iubirea și moartea, văzute din perspectiva mitului. Este o poezie autoreferențială, cu accente clare de biografism.
Din Lavorare stanca, vă propunem spre lectură astăzi poemul:
Femei pătimaşe
Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se aşază la ţărm. Spuma
Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de lung.
Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la mal,
Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
Mai sigur ca prundişul, dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.
Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.
Străina aceea necunoscută care înota nopţile
Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-ascunde,
A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.
Donne appassionate
Le ragazze al crepuscolo scendono in acqua,
Quando il mare svanisce, disteso. Nel bosco
Ogni foglia trasale, mentre emergono caute
Sulla sabbia e si siedono a riva. La schiuma
Fa i suoi giochi inquieti, lungo l’acqua remota.
Le ragazze han paura delle alghe sepolte
Sotto le onde, che afferrano le gambe e le spalle:
Quant’è nudo del corpo. Rimontano rapide a riva
E si chiamano a nome, guardandosi intorno.
Anche le ombre sul fondo del mare, nel buio,
Sono enormi e si vedono muovere incerte,
Come attratte dai corpi che passano. Il bosco
È un rifugio tranquillo, nel sole calante,
Più che il greto, ma piace alle scure ragazze
Star sedute all’aperto, nel lenzuolo raccolto.
Stanno tutte accosciate, serrando il lenzuolo
Alle gambe, e contemplano il mare disteso
Come un prato al crepuscolo. Oserebbe qualcuna
Ora stendersi nuda in un prato? Dal mare
Balzerebbero le alghe, che sfiorano i piedi,
A ghermire e ravvolgere il corpo tremante.
Ci son occhi nel mare, che traspaiono a volte.
Quell’ignota straniera, che nuotava di notte
Sola e nuda, nel buio quando muta la luna,
È scomparsa una notte e non torna mai più.
Era grande e doveva esser bianca abbagliante
Perché gli occhi, dal fondo del mare, giungessero a lei.
Traducere de Geo Vasile
Selectat din ORIZONTURI CULTURALE italo-române (nr.1, decembrie, 2011, anul I)
Comments: no replies