Una dintre cele mai deplorabile convingeri, înrădăcinată în mintea celor căzuți în cuva mașinilor de spălat la creier contemporane, este aceea a atotputerniciei individului în ce privește șansa sa la fericire. Dacă ești nefericit, dacă ai ratat ceea ce îți doreai, dacă nu ai copii, dacă nu ai familie, dacă nu trăiești în cuplul sau în anti-cuplul perfect, dacă nu ai o carieră este numai și numai din vina ta, numai și numai pentru că nu ai știut să îți așterni cum trebuie sau să faci alegerile potrivite, or lucrurile fundamentale, cele care ne împlinesc și ne determină cursul destinului nu sunt câtuși de puțin alegeri.

Nu alegem cine suntem, cum suntem alcătuiți interior, cine ne sunt părinții, cum suntem crescuți, în ce credință suntem inițiați, nu alegem ce grad de sensibilitate și ce gusturi înnăscute să avem, ce simțuri, ce dorințe inconștiente, ce fantasme, cum ne place să atingem sau să fim atinși.

În fundalul acestei mentalități e o viziune sinistră care neagă practic existența sufletului și reduce viața la o rețea de funcții și aspirații pragmatice. ”Nu mai e nimic mai presus de voința omului, el e atot-stăpânitor, el controlează”. Această falsă libertate cu care e împuternicit e sursă de frustrare cronică. Cum altfel? În plus, e dator să răspundă pentru ceea ce nu a stat de fapt în puterea lui.
Bineînțeles că nu e altul ”responsabil”, dar asta nu înseamnă că depinde numai și numai de individ să facă existența să se supună vrerii lui, să și-o subordoneze. Probabil că se poate dacă îți anulezi sufletul… dar ce instrumente de obnubilare pot acționa asupra lui ca să se auto-anihileze? Ceea ce te împiedică să ai parte de ceea ce te-ar împlini, e un hazard asupra căruia nu ai controlul.

Gogomani grandomani, fanfaroni speriați de umbra lor, oamenii prezentului au căzut, în mare măsură, în patima controlului, au redus viața la ceea ce pot controla și, cu malițiozitatea arogantă specifică auto-iluzionării, le reproșează celor care nu au făcut-o că sunt ratați, că ar fi putut face cumva să găsească o strategie de a obține viața ideală.

Îți moare copilul de cancer? Nu e nimic, puțină yoga și trece. N-ai nici o șansă să trăiești cu acei oameni al căror suflet îți e perche? N-are nimic, puțină psihologie relațională, și facem din broscoi prinț și din ”străin” pernă de puf.
Într-o lume cât de cât pașnică, inamicul de serviciu este gura lumii, a cărei strâmbă judecată se mulează languros pe această nemernică idee potrivit căreia omul își face destinul cu mâna lui.

Deși reprobabilă și ea, ideea că viețile noastre sunt în mâna și la mila unui Dumnezeu Atotputernic, era, cu singuranță mai puțin nebunească decât aceea că ar depinde de noi ce ne scoate în cale hazardul.
De asemenea, școala de gândire stoică avea un sens: ne arăta cum să ne îndestulăm cu ce avem, cum să ne hrănim sufletele cu trei boabe de muștar pe zi fără să crăpăm de foame…
Dar aroganța contemporană susține bref: ”ești sărac pentru că nu muncești”. ”Nu ai făcut destul ca să trăiești în condiții ideale. Nu ai strategie, nu ai știut cum să manipulezi viața în favoarea ta. Ai fi putut avea parte de orice ți-ai dorit dar ai fost fraier, leneș, prea sincer sau prea sentimental, prea rațional, prea ne-rațional”.
Din momentul în care individul a devenit stăpânul lumii și destinului propriu a devenit și judecătorul celorlalți, vrea să joace rol de zeitate și în viața semenilor. Omul-atotputernic este automat și atot-știutor. 
Indiferent dacă omul acesta e mistic sau ateu, religiozitatea (sentimentul că există ceva mai presus de el, o prezență numinoasă, un dat apriori, o ordine superioară, ceva mai presus de puterile și voința lui – poate sufletul?) i-a dispărut. Misticii cred că pot controla forțe impalpabile și dimensiuni eterice, sunt esoteriști, ceilalți sunt pozitiviști.
Credința în suflet este și ea o frână în calea delirului atotputerniciei individuale, de aceea am pomenit-o. Sufletul e cel care alege ce trăim, ce ni se înâmplă, ce ni se potrivește, și nu noi (conștiința individuală, rațională) alegem cine suntem și cum să fie acel suflet.
Sentimentul sacrului și al absolutului sunt legate de o serie întreagă de condiționări și îngrădiri care nu pot fi modificate, nu sunt la cheremul omului.
Practic mult-hulitul raționalism este hulit nu pentru că ar da gândirii puteri depline asupra interpretării existenței ci pentru că reduc existența la puterile și libertățile pe care le poate conferi gândirea.

Îi spuneam ieri celui pe care îl consider cel mai apropiat prieten că el îmi poate spune orice, absolut orice, fără să mă tulbure cu nimic, pentru că nu e ”judgemental”, nu dă note, nu profită de puterea pe care i-o dau mintea ascuțită și sufletul de poet, simțul orientării, șansa de a fi avut o soartă favorabilă, asupra tolomacilor, neajutoraților, sărmanilor cu duhul sau cu simțurile, oropsiților, rătăciților.
Ceea ce este inacceptabil e când judecata critică e folosită împotriva altuia cu dorința de a-l strivi. Cel mai des așa se întâmplă.
Cel mai des omul-cel-atotputernic se pune în postura de a surclasa nefericitul și de-a-l umili, de a profita de ascendentul de putere pe care îl are asupra lui. Iar atunci când acest ascendent e dat tocmai de faptul că amărâtul îl iubește (într-un fel sau altul) și nu îl poate trata ca pe un adversar, nu îl poate lovi și nu se poate detașa de el, lucrurile sunt cu atât mai oribile.
Pe acest principiu s-au bazat dictaturile și tiraniile. ”Cel slab” – să îl numim înzestrat cu un simț al sacrului – nu a putut să răspundă bine ofertei independenței totale, libertății de a face orice și de a fi oricine… de a simți orice, de a se comporta oricum. Acest om al supunerii și-a slujit semenii, credințele, pasiunile, dorințele cu obidă și smerenie, mai presus de el însuși. Toate experiențele lui fundamentale, nu doar valorile au fost mai presus de el.
Or omul-de-cauciuc al contemporaneității e invincibil și toate sunt mai prejos de el și de voința lui.

Cât de jos trebuie să fii pentru a nu mai percepe și resimți dintr-un univers atât de profund care e cel al sufletului decât ceea ce e la cheremul unor raționamente arbitrare și voinței de confort sau mândriei egoului?

Citiți și Politețe și relativism, de aceeași autoare