Când vine vorba despre noroc, nu mai terminăm de vorbit…

Cînd ai aproape cincizeci de ani și te întrebi ce e prietenia, îți dai seama că importantă nu e definirea termenului, ci doar bucuria că există în viața ta ceva pe care îl poți plasa sub incidența acestui cuvânt, dar și că, în consecință, ești un privilegiat al sorții.

Nu e un secret pentru nimeni faptul că, într-un mediu care își provoacă membrii printr-un ritm solicitant și pe o perioadă lungă sau, în orice caz, intensă, ce rezultă este o legătură incredibilă între mințile și sufletele aflate în acel regim de viață. Iată de ce nu e de mirare că cele mai trainice prietenii se construiesc, de obicei, la vârste mici și că ele rămân pentru toată viața.

Știu asta cu prisosință, pentru că am trăit experiența dificilă, dar, pînă la urmă, fericit-incredibilă a unei clase de fete în Liceul Pedagogic. Și asta nu a fost pentru nimeni puțin lucru.

Spun dificilă, pentru că programul era extenuant, cu de la șase la opt pe zi, timp de șase zile pe săptămână (uneori nici duminicile nu erau libere, erau pentru muncă patriotică). Nu făceam practică agricolă, ca cei de la licee „normale”, dar rezultatul era că ajungeam în scurtă vreme saturate de școală, când congenerii noștri nici nu începuseră încă, aflați la cartofi sau la porumb pe câmpurile mănoase ale patriei. Spun dificilă și înțeleg un regim școlar auster și solicitant, nu numai de prin numărul mare de cursuri și prin practica pedagogică, dar și prin pregătirea ei (de la proiecte didactice și materiale pentru predare, planșe, ierbare, insectare, caiete de cântece și de scenete, „zestrea” cu care trebuia să ieși din liceu, pînă la felul de a fi, fără excese și fără stridențe, fără deraieri de comportament sau de ținută, altfel, imediat sancționate, adică exact ceea ce era aproape im-po-si-bil de obținut la acea vîrstă), la care se adăugau olimpiadele, concursurile, comunicările etc. În definitiv, era firesc să fie dur, greu și solicitant, regimul acesta de viață trebuia să ofere un om care, la optsprezece ani, să funcționeze ca dascăl.

Spun fericit-incredibilă, pentru că, în acele condiții atât de solicitante, mințile unor copile de doar paisprezece ani, mai mult de jumătate venite din orașele din jurul Capitalei, ajunse laolată cu încrederea – inconștientă – că vor ajunge învățătoare, au reușit să facă față. Exigențelor uriașe ale profesorilor, dar și viețuirii departe de casă, cu foamea în stomac și dorul în gât. Și da, au reușit, dar reușita s-a întîmplat pentru că au strîns rîndurile și pentru că au funcționat împreună. Pentru că s-au ajutat și pentru că au intuit că secretul rezistenței individuale este acela a lui a fi împreună, un fel de the strength of the pack is the wolf / and the strength of the wolf is the pack.

Nu era timp pentru altceva decît pentru școală, de chiul nici nu putea fi vorba, ar fi urmat exmatricularea, fusese deja un precedent în liceu, eram instruite că nu oricine rezistă în atmosfera aceea rarefiată. Cu șapte teze pe trimestru, în loc de trei-patru, pentru că se adăugau pedagogia și psihologia, dar și metodica predării materiilor predate în școala primară, lucrări în fiecare săptămînă, extemporale aproape zilnic. În plus, o dată pe săptămână „țineam ore”, asta însemna că eram în practică pedagogică, și pentru asta trebuia să facem proiecte didactice (deloc ușor de făcut, de fapt, dar am avut o profesoară de pedagogie remarcabilă), iar la asistență, când ți se tăiau picioarele oricum, te urmăreau vigilent – și după criterii numeroase dintr-o fișă de evaluare infinită – profesorul de la materia aferentă, profesoara de pedagogie și învățătoarea clasei. Nu era deloc ușor, aveam doar puțin peste vîrsta celor cărora le predam, ne treceau transpirațiile numai la gîndul că aveam de predat, în plus, ne trebuiau, pe lîngă materiale, întotdeauna tehnici și strategii didactice inedite, euristice etc. Cel mai dificil era cînd aveam „de ținut ore” de istorie (coșmar!) sau de educație fizică. Fiecare avea etape obligatorii, dar și limbaj (la educație fizică, de pildă, apleacă e diferit de îndoaie etc.), o “mecanică” sau o “coregrafie” specifice (simultan cu explicația, la sport, bunăoară, fiecare mișcare trebuie demonstrată în oglindă, dreapta înseamnă stânga, pentru că stai în fața elevilor și ei imită ce văd; e greu pentru că lucrezi cu niște copii de șase-șapte până la zece ani, care nu stau niciodată liniștiți și care se ciocnesc dacă le dai comenzi greșite, a, și nu e permis să îi așezi cu mâna; o, să nu subestimați rolul unui profesor de sport, și nici harul unei învățătoare bune, vă rog! Unul poate fi zmeu, dar în al doilea caz sigur este vorba de mama zmeilor!).

Timp liber nu prea aveam, așa că ne străduiam să ne distrăm unde și cum puteam, dar de cele mai multe ori asta se întîmpla în școală, în clasă. Aniversam tot ce prindeam, ajunseserăm să sărbătorim ziua lui Niels Bohr, bătălia de la Hastings și Marea Schismă, cîntam de cîte ori puteam, vorbeam până ni se muta gura la ceafă, și făceam asta toate cu toate, în pauze sau înainte de intrarea vreunui profesor în clasă.

Dar cel mai bine ne ieșeau scenetele improvizate. Înainte de intrarea profesorilor în clasă, una dintre noi, talentată la actorie, croia ad-hoc scenete diverse, „Eleva japoneză și profa de română” sau „În piață, la brânză” sau „Prietena procuror”. Costumele și machiajul veneau inspirat, un șal legat pe frunte ca țărăncile sau neglijent pe umeri ca divele, rujul peste marginile buzelor sau un dinte vopsit cu creion negru, ca să pară știrbă. Ne așezam în bănci ca la spectacol. Uneori actrița avea nevoie de antagoniști și atunci selecta din „public” alte colege, cărora le anunța scurt personajul, „hai, tu erai japoneza”. Replicile veneau ca unse, fetele intrau în rol de parcă repetaseră înainte, cele din bancă erau prinse în spectacol, nu mai voiam ore, nu mai voiam nimic altceva decît să ne jucăm așa pînă la sfîrșitul timpului. În astfel de momente, rîdeam toate pînă ne dădeau lacrimile, pînă ne durea stomacul, pînă ne apuca sughițul. Cînd intra profesorul, păream de pe altă planetă, cu ochii rătăciți de umbrele unei alte dimensiuni. Era tare bine acolo, cu vîrsta și cu poveștile noastre, un timp în care mintea ni se odihnea și energia se alimenta din mers. Uitam de foame, de dorul de casă sau de stres. Reveneam greu și cu regrete mari pe lumea asta.

Tot împreună ne avîntam în concursuri de scuipături sau de bancuri, dar și în cîntări după Iris, Compact, Alice Cooper sau Queen. Cîntam pe voci sau în canon, aveam chitare, compuneam versuri, tot în grup, Lăcătorul ne ieșise din versuri cu metateze continuate, după o oră de muzică cu un dicteu coșmaresc. Recitam leșinate, stând pe pervazul de la etajul doi, „Îți știu toate timpurile, toate mișcările…, iar „Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului…” era incantație eternă a generației, ne luptam în statistici livrești, Nichita versus Sorescu, ne sărbătoream zilele de naștere, desigur, în clasă, în timpul pauzelor sau în ore (noi am fi vrut numai în ore), cântam în șir Mulți ani trăiască, La mulți ani cu sănătate, Cine-i născut în… ianuarie ca să dureze cît se poate de mult din oră). Uneori, conspiram. Ne doream să deviem atenția profesorului de la o temă prea dificilă propunînd o dezbatere pe o temă de mare interes…, și deseori ne reușea, ne descurcam la problematizări.

Toate ne-au făcut să fim împreună atunci, dar probabil și pentru toată viața. Or fi fost scenetele sau cîntările înfocate, zilele chinuitoare de PTAP sau cele de practică pedagogică, aniversările colective sau felul în care ajunseserăm să ne sprijinim, this is the law of the jungle și celelalte, important e că am simțit că, știți voi, the strength of the wolf is the pack aso.

Trebuie să fi fost deopotrivă expedițiile din fiecare vară, cu dirigintele clasei, profesor de geografie, liniștea și bucuria cu care ascultam povești despre roci, peșteri sau podișuri, dar și focurile de tabără prelungite sau nopțile albe din dormitoare cât sălile de sport cu istorii cu stafii sau băieți. Pe diriginte îl iubeam ca nebunele, în ciuda sistemului bizar de notare, în fața căruia ne minunam toate, pentru că fiecare avea un fel de cotă, o perpetuă notă de x, cu mici variațiuni din cauze neînțelese. Teoria geosinclinalului, explicată la aproape fiecare oră, ne ajunsese mantră de-a dreptul, iar în ultimul an, cînd profesorul a observat (brusc) o greșeală (sau poate teoria avansase, nu e exclus) și s-a apucat să corecteze planșele, pentru noi a fost ca un delir, am râs și am plâns isteric, ne atașaserăm de geosinclinal, îl știam prea bine, cum să se schimbe ceva acolo?! Ni se dădea peste cap toată viața de până atunci. Oftatul a fost unanim și prelungit.

… Între timp am terminat și alte școli, ne-am rătăcit în lume, ne-am făcut, ne-am desfăcut și ne-am refăcut familii, ne-am ascuns mințile și poveștile de fecioare în trupuri de femei. Când am terminat cu toate acestea, ne-am regăsit. Am constatat că fuseserăm tot timpul împreună. Nimeni nu a uitat nimic și mai ales nu a uitat bucuria de a fi împreună. Încă mai rîdem pînă ne dau lacrimile și pînă ne doare burta sau ne apucă sughițul. Încă mai folosim glumele și poreclele din liceu, încă ne ținem de mînă sau ne așezăm ca în bănci, știm ce face una sau alta dintre cele care sunt ca păsările călătoare.

Nu știu cum se definește prietenia și spuneam că nici nu mi se pare prea important, știu doar că îți poate fi dat să ți se întîmple. Și asta voiam neapărat să vă spun.

For the strength of the wolf is the pack / and the strength of the pack is the wolf.

Citiți și „Limba română față cu publicitatea…” de aceeași autoare.

Și alte texte pe blogul personal.

Ohara Donovetsky