Oaspeţii Afroditei

Oaspeţii Afroditei

Mihail Medrea

Povestire scrisă la sugestia bunei mele prietene,
scriitoarea Anamaria Borlan, din Braşov.

Despărţirea a fost dramatică, desigur, cu toate că Afrodita a făcut tot posibilul să-i pregătească din timp pentru aceasta. Spre consolare, le-a promis că, odată întorşi în lumea natală, le va fi mai uşor. Da, le va fi dor. Şi ei. Şi lor. Însă vor putea comunica telepatic. Ca şi până atunci. Cum? Pur şi simplu. Pentru asta îl iniţiase pe fiul lor, George, căruia în sinea ei deja îi spunea … Adonis. El va fi ,,releul”.

Aşadar, adio. Şi rămânem, prin intermediul lui George, împreună.

Când i s-a propus să navigheze spre Sistemul stelar X_IQ1024, comandorul Icardi s-a întristat. Ajuns la vârsta mijlocie, resimţea tot mai tare sechelele aselenizării forţate din prima tinereţe.

Pe de altă parte, copiii erau de-acum oameni în toată firea, familiști la rândul lor, iar el şi Cassiopeea, soţia sa, deveniseră bunici. Şi-a zis că venise vremea să petreacă mai mult timp în compania soţiei, căci din cei 45 de ani de căsnicie, fuseseră împreună, puşi cap la cap, doar vreo 20.

Prin urmare, comandorul Icardi a ţinut să se consulte mai întâi cu soţia (,,jumătatea mea cea bună”, cum o alinta el, uneori) şi abia după aceea să ia o hotărâre.

Cassiopeea a protestat vehement aflând de noua misiune în hiperspaţiu. ,,Nici n-ai ajuns bine acasă că vor să te expedieze din nou în necunoscut! Să caute şi ei unul mai tânăr, fără familie. Unu’ însetat de aventură! etc. etc.”

Alfredo Icardi asta şi aştepta. Avea deja suficiente motive ca să le solicite celor de la HyperSpace Imperial Navy pensionarea anticipată.

A treia zi s-a prezentat la HySIN. Pe omniport l-a întâlnit pe vechiul său prieten Stanley Kedrik, sub comanda căruia navigase în tinereţe. Acesta, ajuns ofiţer de Stat Major, ştia de misiune şi era sigur că Icardi va declina oferta.

,,Nu te grăbi să iei o decizie până nu ştii despre ce este vorba.”

,,Sunt absolut sigur că totul e ultrasecret. Prin urmare, doar în cazul unui răspuns favorabil îmi vor da un minim de informaţii.”

,,Nu e chiar aşa, Icardi. Ştii prea bine că veţi fi mai mulţi candidaţi iar selecţia va fi foarte severă. Şi după ce treci de testele preliminare, iar apoi începi antrenamentele specifice ş.a.m.d., după cum ştim amândoi la fel de bine, încă nu eşti sigur că vei fi unul dintre cei aleşi. Şi ar mai fi… ceva… S-ar putea… ca misiunea s-o intereseze şi pe soţia ta…”

,,Cassy detestă aceste misiuni! Le găseşte exagerat de riscante.”

,,Ai răbdare. S-ar putea să aveţi parte de o misiune ne-mai-po-me-ni-tă…”

Aşa a şi fost. Căci nu era vorba doar de o explorare şi nici de colonizarea unei planete ,,prietenoase”. Această planetă a Sistemului Stelar X_IQ1024 avea… conştiinţă de sine. E drept, la nivelul unui adolescent, dar, oricum, erau vădite semnele de inteligenţă. Şi nu una malefică. Dimpotrivă.

Iar misiunea consta în… educarea acesteia. Nu în dresarea ei, nu în supunerea ei ci în formarea unui partenere excepţionale. Da. Categoric era o ,,Ea”.

Iată-i în momentele premergătoare startului. Un echipaj de 12 hipernauţi, bine consolidat în timpul celor 24 de luni de antrenamente, selecţii succesive, simulări şi colocvii.

Datorită paradoxurilor pe care le implică astfel de misiuni, se preconiza că la întoarcere aveau să fie… mai tineri decât proprii lor copii.

Saltul în hiperspaţiu a fost instantaneu, raportat la sistemul terestru de referinţă. Odată plasaţi pe orbită, la o distanţă considerabilă de obiectiv, s-a trecut la studierea amănunţită a planetei. Aceasta le-a dat foarte curând semne că reperase prezenţa lor, în pofida măsurilor de securitate, pe care le respectaseră cu străşnicie.

Cu impetuozitatea adolescenţei, planeta – căreia nu-i dăduseră, deocamdată, un nume, ci un indicativ oarecare –, i-a contactat telepatic. Avea o fantastică sete de cunoaştere. Voia să ştie totul despre ei: cine şi ce sunt, de unde vin, cât au de gând să rămână pe acea orbită, dacă urma să se apropie mai mult, ce intenţii au, fiindcă dacă urmăreau să o manipuleze, să o exploateze sau chiar să o jefuiască – aşa cum strămoşii lor procedaseră în nenumărate rânduri pe când explorau ținuturi ,,virgine” – nu vor putea fi prieteni. Dar dacă aveau intenţii paşnice, atunci vor fi fericiţi, foarte fericiţi, cu toţii.

I-a copleşit. Era jucăuşă, capricioasă, imprevizibilă. Şi fermecătoare. A trimis spre ei şuvoaie de unde telepatice. Le-a jucat farse, simulând cataclisme, s-a ecranat atât de bine la un moment dat încât nu-i mai percepeau nicicum existenţa, de parcă s-ar fi volatilizat. Le-a trimis emisari-fantomă, căci le scotocise în amănunţime amintirile, subconştientul, inconştientul şi toate celelalte. Ba chiar le-a mulţumit că, datorită lor, aflase despre Solaris, pe care-l considera ca pe o rudă, chiar dacă virtuală, pe care o îndrăgise nespus şi pentru care avea un imens respect.

Cel mai bine se înţelegea cu doamna Icardi. Deveniseră prietene. Femeia o alinta cu fel de fel de diminutive şi-i dăduse sumedenie de nume pe măsura calităţilor pe care i le descoperise. ,,Micuţa” le respingea cu bonomie. ,,Dar tu cum îţi spui?”

Tăcere…

,,Vă propun un brainstorming”, le-a spus Icardi.. El a şi deschis sesiunea: ,,Să-i spunem Castalia.” A urmat o avalanşă de nume. Iar la final, pe când erau epuizaţi şi se detestau, Cassiopeea a propus numele de Shangri-La. S-a reluat cacofonia.

,,Linişte!” sta scris pe ecranele tuturor, cu litere imense. Portocalii. Fosforescente. Intermitente.

Şi imediat s-a făcut linişte. Preţ de câteva clipe.

,,Micuţa mi-a comunicat numele ei : A F R O D I T A . ”

Au rămas pe gânduri…

Icardi bombănea: ,,Narcisista noastră se joacă de-a pisica şi şoarecii”. ,,Pisica blândă zgârie rău”, a replicat Amos, biologul şi medicul expediţiei.

Au decis să ia o distanţă apreciabilă faţă de ea. Şi se menţineau în stare de alertă. De la nubile te poţi aştepta la cele mai perfide capricii.

Afrodita îi ignora. Se învăluise în nori trandafirii şi încetase comunicarea cu ei.

S-a trecut la următorul obiectiv al misiunii. Explorarea celeilalte planete a Sistemului X_IQ1024. Aceasta contrasta flagrant cu Afrodita. Era într-o frenetică activitate vulcanică, drept care o înconjurau nori groşi de fum, iar îmbâcsita-i atmosferă era incendiată de înspăimântătoare descărcări electrice. Au numit-o Ares. Planeta războiului necontenit.

Avea doi sateliţi, destul de mici ca volum, dar de o densitate considerabilă. Unul era format preponderent din metale grele. I-au spus Heracles. Al doilea, sub învelişul de bazalt, ascundea minereuri atât de rare şi de preţioase, încât nu le venea să creadă că sunt în faţa unei asemenea comori. I-au spus Cressus.

Cassiopeea a pus capăt opreliştilor. Fără să consulte pe nimeni, dar şi fără să se ferească, a reluat comunicarea telepatică. Afrodita s-a bucurat. Ca un copil. Se plictisise de atâta îmbufnare. Vanitoasă, a început să-i dezvăluie femeii încântătoarele-i însuşiri. Era mândră de frumuseţea ei. Nu avea cusur. Nici urmă de munţi golaşi ori neguroşi. Nici urmă de falii, de crevase, de mlaştini ori de zone deşertice. Era numai rotunjimi ademenitoare, susura de ape cristaline. Atmosfera ei era trandafirie, nisipul de la malurile lacurilor străvezii era auriu, adierile înmiresmate de nesfârşitele câmpii înflorite ca în plină lună a lui mai. O încântare, un vis de tinereţe…

Fără să se împotrivească făţiş tentativelor de a o civiliza, Afrodita le evita. Cu graţie. Răspundea şăgalnic întrebărilor Cassiopeei. Şi punea, la rândul ei, întrebări nevinovate.

Răstimp, membrii expediţiei se dedicaseră cu totul prospectării lui Cressus, satelitul lui Ares.

Afrodita le-a propus soţilor Icardi să vină la sânul ei. Numai ei doi. ,,Doar pe voi vă iubesc.” Şi ceilalţi? ,,Ceilalţi sunt nişte mercenari. Se pregătesc să-l cotropească şi să-l jefuiască pe Cressus. Nu-i mai interesează nimic altceva.”

,,Dar cum va fi convieţuirea noastră”, a vrut să ştie Alfredo Icardi.

,,Veţi fi oaspeţii mei. Nici stăpânii, nici pedagogii mei.”

Alfredo şovăia. Nu vedea cu ochi buni despărţirea de coechipieri.

L-a convins Cassiopeea. ,,Nu va fi o ruptură. Vom face un popas la sânul Afroditei. Ne vom putea întoarce oricând pe navă. De altfel, ceilalţi nu or să ne simtă lipsa.”

Citește partea a doua aici

Bel Esprit