Așa fac, oamenii buni, binele! Părerea mea.
Nu poți să fii bun cu toți, nu poți face nici binele cu forța, la fel cum nici nu-i poți iubi pe toți, pentru că pe de-a întregul doar pe un om îl poți iubi… n-ai cum, fiindcă emoția dozată pe sfert sau pe jumătate e altceva, nu-i iubire și astfel riști să fii acuzat de false interese și dincolo de toate intențiile tale cele mai pașnice să te trezești într-o luptă, ba chiar într-un război, pe care nu ți le doreai sub nicio formă.
Pe de altă parte, este lesne de înțeles că, binele și iubirea merg mână-n mână. La fel cum e foarte limpede că iubești cu adevărat, abia atunci când știi cum se simte să nu fi iubit, să oferi fără să primești, sau să iubești de unul singur pentru doi. Tot așa se poate spune și despre lipsuri, că numai atunci când n-ai avut și te-ai zbătut, ai muncit cu propriile mâini și propria minte, ca să ai, să obții, să devii, să fii, abia atunci știi cu adevărat ce înseamnă neajunsurile. Și ca o paranteză, legat de norocul pe care și-l face omul cu mâna lui, într-un singur cuvânt i-aș spune stăruință sau nerenunțare la visul tău. Cred și sunt convinsă că dacă inima ta îți spune că “nu ai ajuns încă…” indiferent ce reprezintă pentru tine destinația ideală sau visul împlinit: creșterea ta spirituală, studiile pe care vrei să le urmezi, un loc de muncă, pasiunile tale, un vârf de munte de cucerit, o mare de traversat, un loc nemaivăzut sau un om, nu te opri! Continuă să mergi într-acolo, până când inima ta, ostoită, îți va spune, “aici să rămâi!”
Involuntar putem face rău, atât nouă, cât și altora, (ne) putem răni așa de ușor, printr-o banală întoarcere a spatelui, în loc de acel ultim pas făcut spre înainte. O mișcare nu doar greșită, ci de foarte multe ori fatală, suficientă însă încât să fim etichetați ghinioniști sau de niciodată ajunși…
Revenind la ideea inițială, din propriile experiențe, spun că poți, în schimb, să nu faci răutăți gratuite nimănui, asta da! Poți să nu rănești dinadins, sigur că da! Poți inclusiv să-ți exprimi frustrările și complexele pe față, riscând să-ți superi puțin chiar și prietenii, dar să le și treacă rapid supărarea, fiindcă ei te știu și cu calități și cu defecte (nu amicii, prietenii), decât să răbufnești în fața unor străini, necunoscuți, clevetindu-i și vânzând o prietenie de zeci de ani pe o așa zisă pungă cu 30 de arginți, doar fiindcă că ție, la un moment dat, “îți era sete de niște sânge”… Ați prins ideea!
În plus, binele se face în tăcere, orice alte sunete emise în eter, legat de acest gest, înseamnă teatru.
Mi se pare ciudat cum unii oameni, cei îndestulați de obicei, au impresia că, făcând acte de caritate, cu sume imense de bani, donații, milostenii ca să nu le zic, “give- away-uri” că sună jalnic, încă mai cred că-și pot răscumpără prin asta, darurile lor, DOAR ALE LOR, pierdute din prostie, cele fără de preț, care nu se pot nici cumpăra cu bani, nici împacheta și nici vinde și nici măcar lăsa moștenire urmașilor lor, dar la care au renunțat ca la niște scame, pe care înlături rapid de pe haine.
din arhiva personală
Nu sumele cu multe zerouri de care ne putem lipsi, înclină balanța greșelilor noastre, ci eliberarea greutăților care ne apasă inima. Talerele ființei noastre nu pot sta în echilibru dacă punem bani într-o parte și faptele în cealaltă. Faptele bune cu faptele relele se mai pot echilibra, greu dar nu imposibil, cu smerenie și cu căință și mai ales în timp. În rest, poți da nevoiașilor tot ce ai agonisit într-o viață, te poți scufunda în munca ta, poți fugi oriunde în lumea asta, fiindcă de judecata propriei conștiințe nu te poți ascunde niciodată. Binele făcut, cel primit și socotit, cel care-ți crește aripi în inimă, îți pictează zâmbete largi pe chip și-ți pune-n rouă-n ochi, este cel făcut atunci când ți se cere, nu când vrei tu… atunci când poate n-ai nici timp, nici dispoziția necesară, nici cea mai bună sănătate sau formă fizică, nici cunoștințe, nici sprijin și nici bani. Atunci când ești chemat să lași jos, tot ce te preocupa la un moment dat, greutățile tale, neajunsurile tale, dorințele tale, visele tale, chiar și pe propriul copil din brațe și sari să-l ajuți pe celălalt! Să faci pentru el, ceea ce n-ai fi făcut pentru tine… să-i dai lui ceea ce tu nu ai, să te împrumuți chiar să plătești pentru el, să renunți la fericirea ta ca să să fie el fericit. Ați făcut vreodată bine de felul acesta? Răspundeți-vă singuri, iar dacă DA-ul vostru are ecou în conștiința voastră, mă înclin, jos pălăria! Dacă Nu-ul care vă răzbate ființa, vă cutremură puțin, vă face să roșiți sau să vă țineți capul plecat, nu-i nimic, e deja un gram de bine făcut, înseamnă că acolo, înlăuntrul vostru s-a mișcat ceva, ceva a fost atins… Și, poate pe viitor, pumnii voștri nu vi se vor mai lovi de piept, în văzul lumii, pentru fiecare leuț dat vreunui cerșetor, pentru că binele pe care vrem să-l facem dar care se cere a fi și vocal, să apară în ziare, să se trâmbițeze pe toate căile de comunicare, nu se socotește în vecii vecilor la “a fi bun”, în niciun caz, ci la altceva…
Când vrei să (te) dăruiești cuiva, este nevoie de stabilirea păcii pe propriul tău teritoriu (sufletul și inima ta, trupul tău și pielea ta) adică, prin semnarea unor tratate esențiale de pace cu tine, cu acceptarea ta, asumare a ceea ce faci și ce ești, iubirea față de templul sufletului (corpul tău) și mai ales prin renunțarea la balastul concepțiilor învechite, cum ar fi: “da’ oare, mie ce-mi iese?”și la care am un răspuns imediat: extra griji și stres, mustrări de conștiință și multe riduri pe chip dar și pe suflet, adică regrete. Altceva nimic nu iasă… Însă, numai așa, după instaurarea păcii tale, nivelul de pricepere a circuitului binelui în natură, în propria viziune, crește considerabil, te înalță, îți ușurează inima și te transformă în făurar. Făurar de bine! Așa fac oamenii buni și nu doar din când în când, ci de luni până luni. Acum fii bun și fă-l! Sau taci…
