Sunt sătulă de sloganul conform căruia toți ne naștem egali. Nu, nu ne naștem egali, ne naștem cu înzestrări diferite, ne naștem în familii sărace, medii sau bogate, cu sau lipsite de educație, ne naștem cu anume vulnerabilități care-și vor spune cuvântul într-o zi.
Nu, în zona asta nu există democrație, e strâmb, e nedrept, dar asta e natura umană, nestandardizată. Și e foarte bine că este așa, omul supraviețuiește prin diversitate, omogenitatea duce la dispariție, nu trebuie demonstrat.
Așa încât, atunci când văd părinți care-și compară aprig copilul cu al altora, acela fiind singurul lor etalon, mai că văd negru.
Odată cu intrarea copilului în societate, părinții (în general mamele) intră într-o cruntă rivalitate cu alte mame, desigur, detrimentară copilului. Am impresia că asta-i boală românească. Ca și aia cu capra vecinului.
Pentru mulți dintre părinți, este o problemă dacă alt copil știe să spună sau să facă lucruri pe care copilul lor încă nu le spune/face.
Este o preoblemă dacă altul face pipi la oliță iar copilul lor face încă în pamperși. Este o problemă dacă altul rostește corect cuvintele iar copilul lor încă face din r, l. Este o problemă dacă altul știe să scrie cifrele, literele, iar copilul lor nu.
Este o problemă dacă altul știe să patineze, să deseneze, să skieze, iar copilul lor, nu. Una peste altul, copilul personal are, clar, o problemă, dacă nu performează la nivelul altuia de aceeași vârstă. Și iaca așa, mulți părinți ajung să-și perceapă copilul ca inferior altora dintru început.
M-am ținut cu acribie de capul unui cuplu să-l conving că fetița lor de 3 ani și jumătate este cu totul și cu totul în regulă, chiar dacă încă poartă pamperși, chiar dacă nu vorbește cine știe ce, chiar dacă nu rostește clar puținele cuvinte pe care le spune. Bunica se lupta cu ea încă de la 1 an s-o determine să facă pipi la oliță.
Când am întâlnit-o, copila era sănătoasă, veselă, se juca, înțelegea cu prisosință orice cuvânt îi era adresat, făcea toate cele ce i se cereau, în timp ce bunica și părinții considerau că e cam tălâmbă și că trebuie să se obișnuiască cu gândul că au un asemenea copil.
Au fost foarte descumpăniți când, după ce mi-au enumerat defectele copilului, timp în care, vreme de un ceas, i-am ascultat și am observat copilul, i-am întrebat, în cele din urmă, despre care copil îmi vorbesc, că nu despre copilul cu care au venit la consultație este vorba.
M-au privit ca pe nebun. În cele din urmă, am stabilit o terapie cu mama, iar tata a mers la un alt terapeut recomandat.
Au trecut, de-atunci, doi ani și jumătate, părinții tocmai sunt pe cale să-și încheie terapiile.
Au înțeles, în cele din urmă, că problema era relaționarea lor cu copilul, care era una condiționată de raportul pe care-l stabileau între fetița lor și alți copii de aceeași vârstă.
Dacă nu ar fi hotărât să ceară opinia unui terapeut, cu siguranță ar fi continuat să-și vadă copilul inferior altora.
Din momentul în care au fost convinși că au un copil cu totul normal, însuși modul de a-și privi și a se relaționa cu copilul au fost suficiente ca fetița să iasă din etapa de blocaj în care părinții și bunica o vârâseră.
Conform zicalei: spune-i omului zilnic că-i beat, și în cele din urmă va sfârși prin a fi convins că-i beat, la fel și cu copiii: tratează copilul în raport detrimentar lui cu un alt copil-etalon, iar copilul va deveni, confirmându-ți că ai avut dreptate, un copil cu probleme.
Ce am vrut să zic este că: oameni buni, dragi mămici, dragi tătici, dragi instituții supreme ale bunicilor, copilul vostru este UNIC, are ritmul lui de creștere, de dezvoltare, de evoluție. Învățați să vă cunoașteți copilul pe măsură ce crește, și nu-l înghesuiți într-un pat al lui Procust, construit din suma idealurilor pe care nu ați reușit să le împliniți, și le vreți împlinite prin intermediul lui.