E greu să ating subiectul fără să alunec într-o formă de „critică” a ideologiilor dominate ale momentului, dar nu imposibil, fiindcă problema e ceva mai veche și mai spinoasă. Cultul modernilor pentru rațiune nu e chiar de ultimă oră. Valorile inimii au fost încet încet îndepărtate din cetate începând cu zorii iluminismului. N-am înțeles niciodată de unde și de ce au triumfat reducționismul și antagonismul.
De ce nu se putea cultiva unitatea și corespondența dintre minte, suflet și trup, de ce trebuia sacrificat și aruncat peste bord sufletul? Sau inima, cum poftiți. În plus, legătura dintre suflet și trup e mai evidentă decât cea dintre oricare dintre ele și minte. Logica poate funcționa preabine și independent de identitatea biologică și psihologică a cuiva.
Cea mai misogină replică pe care mi-a fost dat să aud – dacă mi-ar fi fost spusă în față ar fi fost o premieră, căci l-aș fi scuipat pe ipochimen – a fost: „tu ești aparte pentru că ești deșteaptă, să-și pună sufletul și corpul la bătaie poate orice proastă!”. Această mizerie a țâșnit din gura unui ticălos rătăcit care își spune sapio-sexual. I-aș fi putut răspunde cu fix aceeași monedă: orice scârbă și orice jegos și orice violator și tiran și psihopat poate stăpâni aparatul logic (căci asta înțelegea zevzecul prin deștept), nu e mare brânză…
Dar nu îmi stă în fire. De obicei reacțiile mele nu sunt nici de întors celălalt obraz nici de răzbunare. Mai repede scot gheara mea de leu pe care mi-a dăruit-o nașa Luna și o flutur puțin prin aer. Atunci doar i-am trântit ușa virtuală în nas, atrăgându-i atenția că mă simt grav insultată de apelativul „deșteaptă”, căci pentru mine inteligența are legătură cu feminitatea mea, nu o exclude, nu e ceva „pe lângă”, e direct legată de ea și de înclinația de împărtăși mângâieri, tandrețe și lirism… Confuziile grave mă jignesc. I-aș fi zis: cască ochii, dar un ins cu inima împietrită nu are ce vedea, vede fiziologie, carne, sânge, mușchi. Sapio-dejecții.
Încă mă mai trece câte o pală de dezgust când îmi amintesc. Asocierea dintre sufletul și dăruirea femeilor și prostie este o abjectie inumană. Prietenul meu tremura de nervi când i-am povestit. În această parte a lumii, iubirea femeilor e gunoi. Fug toți de ea ca dracul de tămâie. Or o femeie care își simte depreciată feminitatea, care se confruntă mereu cu disprețul masculin la adresa pornirilor ei instinctuale, care se vede mereu insultată pentru sensibilitățile ei specifice și pusă la zid pentru dorința ei erotică, pentru pofta de a se implica sufletește în tot ce face, când asta e menirea ei ancestrală (Dumnezeule e nevoie și de mame și de amante pe lume nu doar de epistemologi!), devine o scorpie sau o ciudată sau se suie pe tanc și începe să facă revoluții. Păi dacă nu-i respecți nevoia de a dărui ce are ea de dăruit, dacă îi pui perna pe față, dacă vrei să o anulezi tocmai ca femeie de ce te mai plângi că a devenit ”bărbată”?
Femeia de vitrină și de pe ecrane, aceea care are are doar aparențe muierești, dar face sex bărbătește, în goana calului, are aspirații masculine și pofte masculine, e o farsă socială!
Nu doar că recunosc feminitatea și masculinitatea ca principii cosmice și naturale diferite, că văd în ele operă a instinctului și nu le pot disocia de condiția biologică, dar le și percep, simt și înțeleg ca fiind ontologic complementare. Un feminism care neagă această complementaritate numai feminism nu e… Unde mai e femeia pe care o apără? ce apără? Egalitarismul nu e feminism.
Spiritul ingineresc a ajuns să facă legea și să dicteze valorile dominante. În ce privește masculinitatea, mizeria constă în faptul că bărbaților nici nu le e nici măcar recunoscută iubirea, ea nu le e permisă și admisă cultural nici ca ”deșeu”, ca material dispensabil.
Sediul iubirii e în inimă. Dar inima a fost aruncată peste bord în culturile postmoderne, împreună cu ultimele ”reziduuri toxice” de simțire irațională, mistică.
Lumea a fost dezvrăjită, deposedată de aură, de mituri, de tot ce putea avea un nimb, de tot ce putea fi un mai mult, mai presus, mai adânc, mai înalt decât ieșea la măsurătorile exacte, de dinafară…. Dinafara a ce? a orice.
Omul postmodern, așa cum e el conceput, ca o creație a gândirii și nu a instinctului bineînțeles că are o mie de genuri… Mintea poate produce inflațional oricâte modele. Natura are anumite rigori, ea impune forme de manifestare care au ca element nodal perpetuarea speciei și a vieții… Mintea egoistului și fanfaronului postmodern are doar obiectivul de a servi deziderate narcisice.
E mult de când nu mă mai las exploatată și umilită și tratată ca un câine de circ, de când nu mai las pe nimeni să mă țină în zona rece… Gândirea e o afacere detașata, rece, obiectivă, are sânge de reptilă. Așa sunt sapio-sexualii, simulează simțirea, sunt goi pe dinăuntru, inimile lor sunt ”chimval răsunător”, logic. Dacă ar fi pline le-ar fi rușine să se dea deștepți. Detest din inima mea viscerală acest cuvânt: sapio-sexual. Să fie la ei acolo!
Am găsit calea spre câteva enclave terestre prin lumea ex levantină în care inima (bărbaților și femeilor deopotrivă) încă venerată, puterile ei sunt considerate sacre. Acolo este patria mea în acele locuri, în care mai contează căldura, în care ființele calde, vitale și senzuale nu sunt alungate cu pietre… Mi se pare realmente o bătaie de joc pretenția unor perturbați că nu sufletul e creatorul gândirii și al conștiinței, ci instrumentul numit rațiune.
Citiți și Trei parabole
