”Când fiecare celulă din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest chip.”

Lucian Blaga

(n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj-Napoca)

Marea iubire, ”corola de minuni a lumii”, femeia care i-a luminat viața și a fost centrul existenței lui s-a numit Cornelia. Cornelia Flavia Brediceanu.

Cornelia Brediceanu -”ghiocelul negru” cum o numea Blaga – datorită tenului măsliniu – pe cea care avea să-i devină soție, este femeia care l-a clădit și care s-a lăsat zidită în opera bărbatului ei.

”Era așa de frumoasă, încât ei, băieții, n-aveau curajul să vorbească cu ea” își aduce aminte Dorli Blaga spusele tatălui ei – Lucian Blaga.

Cornelia (Brădiceanu) Blaga și Dorli Blaga la Estoril, Portugalia, în 1938

S-au cunoscut în 1915, la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, pe când Cornelia se înscrisese pentru a-şi da bacalaureatul. Povestea lor de dragoste s-a înfiripat însă în anii studenţiei, la Viena, unde Lucian Blaga studia la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar Cornelia la Facultatea de Medicină.

O priveam pierdut

„Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut” recunoştea viitorul filosof şi diplomat român. Reîntâlnirea lor s-a petrecut în sala de lectură a Bibliotecii Universităţii din Viena. „Îmi ocupam foarte devreme locul în Biblioteca Universităţii – povestește Lucian Blaga în «Hronicul şi cântecul vârstelor» – S-a potrivit odată într-o după-amiază, după o oră două de lectură, că mi-am ridicat ochii de pe carte. În faţa mea vizitatorii în şir […]. Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. […] Frumoasă cu adevărat. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii.”

Parcurgând aceste mărturisiri, o încântare interioară, ca un gâlgâit al simțirii, face concesii sensibilității până și celui mai ”neînduplecat” cititor.

Dacă poezia pirotea până atunci în profunzimile celeste ale marelui om, Cornelia avea nu numai s-o trezească, ci și s-o facă vâlvătaie și-apoi s-o întrețină, ca pe-o flacără sacră.

Tu!

Iată ce îi scria Lucian Blaga chiar înainte de a o cere în căsătorie, unire care se va plăsmui în anul 1920 la Cluj:

,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău – mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”

Destăinuire și strigăt care venea după certitudinea: „Şi simt totuşi ceva precis: te simt pe tine cum îmi pulsezi în sânge.”

Iar ea a fost mereu lângă el, l-a înconjurat cu o schelă de dragoste sub care a crescut un castel de poezie. Tot ea l-a încurajat să publice,  l-a contactat pe Sextil Puşcariu pentru a-i prezenta creaţiile poetice ale soţului ei, l-a sprijinit în cariera diplomatică, i-a fost confident, inspirație şi o soţie devotată.

”Cornelia mă întâmpină veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care tocmai o ridicase de la portar. Ajungem față-n față. „Ce e?” o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar știi – foarte foarte foarte îmbucurătoare”, îmi spunea Cornelia aspirând spre superlative dintr-o singură răsuflare, ce ardea toate virgulele. Și Cornelia prinse a-mi povesti, cu o introducere și cu mici ocoliri, că mai acum câteva săptămâni, în dorința de a pregăti editarea, a trimis, fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scrisoarea și citii. Aprecierile profesorului, care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă găseam, neașteptat, negândit, în fața întâielor păreri ale unei terțe persoane asupra încercărilor mele, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să mă întărească în hotărârea de-a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul. […] Nu aveam înclinarea de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Țineam gata de tipar cele două volumașe, Poemele luminii și Pietre pentru templul meu (aforisme).”

Bredicenii

„Se pare – scrie Dorli Blaga – că Bredicenii, mici boieri din Oltenia, au fost aduși de împărăteasa Maria Tereza în Banat, primind ceva titluri nobiliare. (…) Caius, fratele Corneliei, în perioada în care a fost ministru plenipotențiar al României la Viena, a găsit documentele în Arhivele din Austria.”

Familia Corneliei s-a împotrivit iubirii lor. După ce tânărul a fost invitat la Lugoj, în august 1917, pe vedere, mama Corneliei i-a cerut lui Lucian să-i lase fata în pace.  Fiu al unui preot de țară, orfan, fără relații și fără avere, pe deasupra stângaci în societate, Lucian a dezamăgit așteptările Bredicenilor: „invitația fusese făcută unei persoane imaginare, pe care apariția mea reală n-o reproducea întocmai”, spune cu amărăciune candidatul la însurătoare.

Doi ani s-a luptat Cornelia cu familia ei pentru Lucian – „Nu a stat ea oare în prima tinerețe cu mult curaj, înfruntînd familia, alături de un poet tînăr și sărac?”, observa retoric Dorli –, iar pînă la urmă i-a convins pe toți, mai ales pe Caius, fratele ei și capul familiei, încît în toamna anului 1919 a putut să-l anunțe, ea pe Lucian: „Dar noi ne vom căsători, de îndată ce ne vom întoarce în țară, sau când vrei tu”.

Cornelia, Lucian și Dorli Blaga

Monada

Din toată poezia care s-a petrecut între cei doi răzbate clar o iubire care trece mereu din unul în altul, fiecare ajungând să se identifice cu și prin celălalt, amândoi fiind, până la urmă, o singură ființă, unitatea indivizibilă – monada.

„(…) încetul cu încetul încep să înțeleg dogma trinității: Dumnezeu se zice că e o ființă în trei persoane; trebuie să recunosc că n-am prea înțeles matematica aceasta teologică. Astăzi însă mi-e mai accesibilă: oare nu formăm și noi doi – o ființă – în două persoane? (…) Eu sînt creerul tău și tu ești sîngele meu! Și mă simt în putere să creiez…”.

*****

foto ro.pinterest.com

Citește și Mă las să curg în miracol