Există un sindrom cultural infantilizant care provine din faptul că oamenii sunt încurajați pe toate căile să experimenteze la nesfârșit, să rămână ”deschiși” la orice posibilități, să se afle permanent în stare de nedumerire, la răscruce, pentru a-i putea ghida societatea de consum în toate direcțiile.
Omul contemporan stă ca traznit în fața unui galantar cu prea multe produse și nu poate alege. Lumea e pentru el un uriaș supermarket. Se afla într-un depozit nesfârșit și trebuie să treacă dintr-o piață în alta. Ofertele sunt la fel de variate și de confuzante și pe piața ideilor – nenumărate concepții, interpretări, teze care se bat cap în cap și pe piața amoroasă, mii de rețele virtuale concepute pentru amatorii de întâlnini și senzații, unde ultima cerință care mai e pusă gaj este aceea de a forma un cuplu. E înconjurat de sute de mii de produse vizuale, cognitive, medicale, sonore, religioase, de un talmeș balmeș de oferte care se concurează între ele.

Maturitatea nu se manifestă în iscusință, meșteșug, inteligență și nu constă în antrenament sau în inițiere ori în practica ilustră a unei deprinderi. Există copii minune, copii care stăpânesc sublim un instrument sau care doboară recorduri. Maturitatea e legată de responsabilitatea relațională, nu de performanțe individuale.
Iar individualismul, care era menit inițial să dea mai multă putere individului în raport cu colectivitatea și valorile colectiviste, a sfârșit prin a-i răpi din puteri.
Într-o societate în care e încurajată ofensarea din orice, victimizarea, lăsatul pe mâine a ce poți face azi, în care auzi necontenit că e bine oricum, în care hiper-permisivitatea face legea, în care slăbiciunea e pusă pe același plan cu tăria de caracter, în care orice verticală e considerată sfidătoare și arogantă la adresa preocupărilor și gusturilor de rând, în care toate valorile fondatoare ale civilizației sunt chestionate și puse în rezervă și uneori chiar denigrate, în care consumul e cuvântul de ordine și haosul este pecetea libertății, sigur că vor apărea generații întregi de copii bătrâni, care rătăcesc fără țintă print-o lume de care se simt copleșiți.
Dacă toate modelele sunt relativizate și dacă nu mai există o direcție clară, dacă măsurile coercitive aplicate în copilărie sunt considerate abuzive, dacă suntem constant mințiți că toate valorile sunt egale și toate stilurile de viață sunt demne de urmat, sigur că nu se formează nici un simț al asumării.
Într-o cultură în care libertatea e asimilată ne-hotărârii și ezitării perpetue și nicidecum responsabilității e firesc să fie așa.
Copiilor li se îngăduie orice, nu e o problemă că spun și fac ”lucruri trăznite”, sau că nu știu ce vor să facă în viață, că experimentează în continuu.
Trăim, practic, într-un paradis conceput de aspirațiile unui copil de cinci ani.


Dacă îi lași omului pe mână droguri se va droga. Dacă îi spui că nu e nici o problemă să umble îmbrăcat în pijama pe stradă, o va face.

Vreau să punctez câteva note dominante ale infantilismului întreținut prin resorturile culturii postmoderne.
– Profesionalism și performanță, exigențe draconice în domenii impersonale, analfabetism în relații
– Cuplul instabil sau care se devorează în spirit Dalian, cuplul-de-consum. Actele de vampirism intim sunt forme de consumerism.
– Vagabondajul sexual (așa zisa cultură hook-up) care livrează dorință în stare de ebrietate, nimic consistent sau semnificativ. O practică barbară care separă corpul de ființa profundă.
– Superficialitatea relativizată în raport cu profunzimea. Dispar verticalele. Auzi în permanență că e bine oricum și orice, că o relație bazată pe profit sau pe vanități reciproce e totuna cu o relație bazată pe cea mai pură dăruire. Oricum iubirea e considerată o desuetudine sau o utopie. În cel mai bun caz e pusă pe același plan cu orice alte forme de conexiune umană. Cel mai frecvent e considerată ”rătăcire și tulburare obsesională”
– Discreditarea nevoii de intimitate romantică și de disoluția cuplului, ”această monstruoasă instituție tradițională”
– E cultivată hiper-raționalitatea fără responsabilități și fără acoperire în acte
– Nu se mai vorbește de suflet, ci doar de identitate
– Educația copiilor e tot mai mult grija statului și mai puțin a părinților
– Relațiile cu prietenii, gașca, grupul social tind să înlocuiască rolul partenerului de viață
– Omul postmodernilor se caută în continuu, nu știe de capul lui, nu știe cine e, ce vrea, doar gustă brânză după brânză din galantarul fără fund.

Individualismul a condus la disoluția cuplului, dar cum omul e o ființă gregară, a apelat la forme de tribalism.
Infantilismul menține lucrurile în virtualitate și într-o zonă de suprafață. Copilăria îți permite mulțe opțiuni și un anumit grad de reversibilitate al alegerilor.
La acest sindrom au contribuit mult și noile tehnologii. Trăitul în rețele, în stup, amplifică reverberația și zgomotul de fond din climatul social și produce forță centrifugă.
Câmpul relațiilor individuale posibile e limitat. Un om normal nu-și poate permite mai mult de o duzină de prieteni și iubiți, dacă vrea ca lucrurile să aibă o anumită profunzime și calitate.
Cantitățile fără fond și relațiile made in China sunt la ordinea zilei.