o aripă enormă cu oameni (neîn)trecuți
elisenda terminase de tăiat ceapa
când îngerul s-a decupat
din văzduh
și s-a făcut nevăzut nu știa
de ce plânge credea că e
de la ceapă naivă monumentală
eu am răsuflat ușurată pentru că îngerul
rareori se arată nicidecum captiv la tine în vatră
să stea și să-l tragi tu de aripi să-i smulgi câte-o pană
pe care s-o vinzi sau
mai rău
s-o cufunzi în cerneala
în care o lume nebună
se scaldă
foto sursa
*****
în pieptul lui ruinat de dragoste și lentoare
stau așa cum în raft elzevire legate în piele
femei cursive și atât de înalte
pentru că știu
pe silabe
cum să iubească-un bărbat… Citește și gol și nerușinat
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
