nu te-aș fi citit niciodată, nu te-aș fi
învățat pe dinafară, nici măcar nu te-aș fi născut
dacă știam o boabă de romană sau greacă. am lăsat zeii să treacă
pe lângă mine fără să-ngaim o rugăminte, ceva care
din cap până-n picioare să-i tulbure, să-i fac
să mă placă.
e rândul tău, întinde-ți leneșe păsări din viitor către mine.
din țările lor vreau cuvinte vechi nemaivăzute, sălbatice și
lunecoase ca femeile malachit ulei de măsline.
te-aș scrie-n sfârșit pavăză de noi înșine vițe înșelătoare
răpite sabine cu bărbați și copii cerând îndurare.
sub soare nimic nou, și touși…
foto credit pinterest.com
Citește și e prea devreme când se face târziu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
