Extraordinară poeta Camelia Radulian, cu versatilitatea ei tematică și de formule lirice, cu abisurile și vârfurile sentimentale ale poemelor ei, care te poartă, ca într-un labirint, pe cele mai imprevizibile drumuri, pentru a te scoate la liman exact când, posibil, ai pierdut speranța și sensul căutării. „Nu te-am iubit” se naște într-o zonă a imprecației dulci-amare, cu note pe alocuri nostalgice, peste care se lasă palma grea a unei figuri grosier conturate din gesturi și cuvinte grele, rămase anatemă în sensibilitatea copilului care a înregistrat cu groază scene, în memoria adultului care privește cu ochi trecuți prin lume terifiante frânturi ale unei întâlniri providențiale care i-a marcat destinul cu macabre fibre și a înnodat în chingi de fier ruginit o existență cutremurată de fiorul trecerii ireversibile a timpului. Un fel de apariție des-ex-machina e acest personaj ce poartă nume biblic, nume simbolic, în care s-au adunat toate păcatele neștiute ale  lumii, acolo unde ele se vâltoresc, amestecându-se cu fulgii sălbatici ai clipelor de fericire copilărească. Un poem în care subconștientul se eliberează de spaima trecutului, în tentativa de a se reinventa, izbăvit de rele, pentru un prezent al trăirii autentice.

Îmi amintește de poemul „Daddy”, al Syviei Plath, sau de arghezianul „Tatălui meu”, poezii în care spiritul încătușat în imaginile terifiante ale copilăriei se dezbracă de strânsoarea ilegitimă a timpului interior și devine liber, apt de a îngropa (gestul final) trecutul, păstrând însă anti-modelul în colțurile ascunse de lume ale sufletului, ca o lecție binefăcătoare.

Act de eliberare prin artă, catharsis autentic.

(Andra Tischer)

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam șeptică
și era gata să câștig.
Mereu îmi stricai bucuria,
mereu aruncai zoaie pe gură.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată 
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-.

Se întorsese de nu mai știu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îți ieșeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
și a atâta blândețe
vedeam frunzele murindu-ți în șorț
și totuși nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
și, vai, era atâta rouă pe tine! Tremurai.
Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrențe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
și toți oamenii aceia din curte păreau triști.
Zăceau pe jos cuvinte uscate 
ca pânzele de păianjen
din poduri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învățasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
era atâta primăvară
și eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morții,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă

dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
și lasă capu’ în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
și nu știu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele și lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori mici

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praștie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieți, apoi n-am mai dormit
câteva nopți. Și iar am plâns
și te-am urât că ai știut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oțetit.

Mai trec și acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
și atâta liniște, Marie!…
Zgârii pereții cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porți
Le sap şi am părul tău, Doamne,
cărunt
pe sub unghii.
Cărunt și adânc.