nu știu ce-am iubit atunci
foamea setea sau iubirea de dragul ei
vântul prins în plasa cu
un singur ochi ține și loc de gură
tăcută stare de grație
ca un lotus seara
din inima lui se cerne făină pun lapte
ciuda zeilor frământată cu brațul
unui excavator
țeasta luminii e numai bună de copt
sorii mici
vâr câte unul sub
șaua înaripatului
foamea setea m-aruncă tot mai aproape
mai aproape de ce-am iubit
foto flickr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
