nu scrie
nu scrie
să nu scrii
și mai ales nu poezii
vei muri în neștire
vei învia tot mai puțin
până când tutunul din pipă se va-ndura
un cal de carbon la care să cânți și o cutie
spartă să-ți dea
trecători cu forme concentrații și mărimi diferite
de inimi
melancolizați până la disoluție de fumul
ce-l scoți pe dragonice nări
o să-ți arunce
în treacăt
o-ntunecare a privirii vreun mărunţiş
exasperat
va fi singura ta bucurie
din ce-ai strâns vei lua(-ntr-o altă viață)
o tutungerie la malul mării
unde iarba dracului
e însăși răbdarea
numele meu de ce l-ai strigat
foto credit sursa
fuga mi-a tocit sângele până la gândul zero
de unde el mă privește cu o blândețe
aproape înfricoșătoare:
sigiliul îl port în mână
tu ești ceară fierbinte
știu că mă cauți
de pe vremea când încă nu căzuseși din lună… Citește și un fluviu enorm
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
