Nu putem pierde decât un vis

Atunci când ne bântuie durerea-fantomă a ce am ratat să trăim, când ne urmărește acea melancolie legată de risipa unei posible stări de plenitudine sau, poate, nostalgia unui alt orizont, a ce ar fi putut să fie, și n-a fost, acel sentiment al pierderii, al risipei, nu se leagă de ceva concret, de un reper real.

Viața reală, a fiecăruia, e în sine, în substanța ei, cea mai bună dintre toate posibile. Nu comparăm situații reale cu situații reale. Sigur, regretul se leagă de ceva concret, de evaziunea unei direcții sau situații reale, a unui drum pe care am ratat să o luăm, cândva, dar nici cu acel traseu nu avem o legătură directă, empirică, cum sunt cele pe care ni le conservă amintirile, e tot una imaginară și imaginată. Nu există ratare a ceva real, pentru că realitatea e doar trecut. Sună cam heideggerian. Nu? Dar așa e. Tot ce e trecut e împlinit deja. Regretul e de fapt o imposibilitate. În imaginația aceea care ne dă impresia unui orizont mai înalt, cu o atmosferă mai rarefiată și mai hrănitoare, lucrurile se derulează în alt ritm și tempo, la o altă temperatură decât cea din realitate: mai exact în afara timpului. Să ne gândim la asta.

Sigur, comparația cu ce trăiesc alții e întotdeauna o amăgire. De aceea spuneam mai deunăzi că și empatia e tot un exercițiu fictiv.

Dar comparăm mereu, fără preget, situații imaginate cu situații reale și ne tot dă cu minus. Această raportare, nu la ”ideal”, ci la un timp fără durată, la o dimensiune în care cele trecătoare sunt eterne, în care înflăcărarea e eternă, bucuria e eternă, atracția e eternă ne surpă certitudinea, pe care ne-o indică limpede rațiunea, că soarta noastră suntem noi, că DEJA trăim viața cea mai proprie felului nostru de a fi și de a simți pentru că ea nu e decât una, alegerile se fac prin noi șamd.

Sigur că există repere în memorie ale unor drumuri înfundate sau abandonate sau neexplorate, dar habar n-avem cum s-ar fi simțit totul dacă era să o luăm la propriu pe cele neexplorate. Splendoarea dimineților fără întoarcere e o durere surdă, care e de îndurat, indiferent pe ce cale am lua-o sau am fi luat-o.

Îmi spunea o prietenă, artistă, când eram noi tinerele: singura suferință reală e dorul. Celelalte sunt dispensabile, prefabricate sau controlabile și nu sunt propriu-zis suferință, sunt mai mult prostie, insuficiență a lucidității, somn al sufletului, vis urât. În starea de trezie nu rămâne decât dorul.

Nu prea știm însă de ce ne e dor. Nu e o lume, nu de o stare anume. L-aș contrazice aici și pe Freud ”nici de sentimentul oceanic de ne-separare”. Nu cred. Cel puțin pentru mine paradisul e cel biblic, e unul al perechii, perechea e ruptură de lume, nu e nimic oceanic în ea, e o formă de selecție foarte exigentă, nu e nicidecum cufundare în totalitate, ci mai degrabă pavăză a individualității. Nu poți exista ca individ decât în fața altuia… în relație cu un alter-ego. Perechea nu e osmoză, ci conștiință a existenței proprii, e tensiunea de a exista independent de altul fără de care viața ta n-are sens și miză, însă.

Așa cum trauma e imaginar morbid, o ficțiune întunecată și nostalgia, acest sentiment al pierderii, al neîmplinirii e la fel… Pe undeva, îmi vine să zic că trauma e o apărare de el. Poate că am dreptate. Un ins traumatizat se răfuiește cu ceva, cu cineva: cu Dumnezeu, cu lumea, cu societatea, cu cei care i-au trădat încrederea. E mai comod și, poate, chiar mai convenabil să îți verși durerea într-un cont, să îi atribui un autor, o explicație, să ieși din spectrul meditației existențiale. Și, totuși, soarta ta ești tu. În realitate faci întotdeauna alegerea cea mai potrivită. În realitate nu e ”mai nimic”, e ce vezi tu în ea, ce simți tu legat de ea, ce investești sau refuzi să investești în ea.

Dragostea, orice dragoste, se naște mai întâi în ficțiune și capătă rădăcini, ajunge să aibă terminații nervoase în ce numim, mai mult sau mai puțin certificabil – realitate comună.

Ce e straniu e că, nu grație, ci în pofida reperelor reale (părinții celor din generația mea s-au născut într-o lume devastată de crime, teroare și război), purtăm în noi paradisul. În pofida a ce am văzut în casă, în jur, în filme și documentare, a imaginarului colectiv morbid, a ce am citit, purtăm în suflet paradisul. Dacă era să ne ”asortăm” așa de bine cu ”mediul familial” ne regăseam în firescul lui. Dar nu se întâmplă așa. Sufletele nu trăiesc în același plac cu existența concretă, ”viața e întotdeauna ceva mai mult decât doar viață”, spune Adela Toplean. E ce transpunem în ea. Nu mă refer la credințe ci la elanul vital care are sursa în paradis. Până și cel mai încrâncenat pesimist, până și ultimul paria suferă, dacă suferă, cât suferă, pentru un vis pe care îl poartă în el, ca pe un ”blestem”.

Îmi tot vine să spun că nu știu dacă ani în șir, m-a chinuit ”demonul melancoliei” sau un înger.

Fiecare epocă se învrednicește să vină cu o anumită ”cheie” de interpretare, să o supraimpună trăirii, experienței. Psihismul e ceva misterios… nu îl scornește materia vie, e întotdeauna ceva transcendent, nu rezidual. Predispoziția spre visare nu are legătură cu pretinsa ipoteză a găsirii unor soluții în realitate… Nu e nici evadare, doar evadare. E mai degrabă însuși spiritul și miza, dacă pot să îi spun așa, a introversiei. Nu există lumi interioare fără înclinație spre ficțiune. Memoria în sine e o ficțiune.

Și, tocmai de aceea melancolia noastră, sentimentul insuficienței existențiale se leagă de decalajul dintre viața trăită intern ci cea trăită concret, în interacțiuni reale. Tot sistemul de gândie al Platon se datorează acestei fracturi. Se pare, spun psihanaliștii, că în jur de doi ani universul copilului se scindează radical. Lumea se rupe în două: el își conștientizează singularitatea și singurătatea, autonomia față de mediul extern. Că, începând de atunci, tot încearcă în gol să refacă ”unitatea primordială”, în tot ce înseamnă reverie, dorință, căutare a fericirii, mi se pare mai puțin relevant. Nici explicația că – în mediul intern nu ni se opune nimic și de aceea lucrurile ne par ideale – nu e chiar atotcuprinzătoare.

Sufletul e schizoid. Al oricui. Dacă n-ar fi așa n-am avea această percepție a timpului, a distincției dintre interior și exterior, dintre ceea ce identificăm drept experiență reală și ficțiune etc. Întrebarea e ce îl umple, când e să fie plin… Căci în esență, deși n-o spun decât foarte puțini psihiatri, boala psihică nu e altceva decât un suflet ”mort”, gol. Nu schizoidia e problema. O să revin la asta, e important. Tocmai acel preaplin e izvorul melancoliei și al iluziei că ratăm ceva. O spun din nou: nu ratăm decât un vis. Din momentul în care visul devine realitate capătă alte dimensiuni, alte coordonate, alt gust, alt timbru: se simte altfel.

Ideea că libertatea e ”alegere” deliberată s-a născut într-un astfel de suflet gol. Libertatea autentică, însă, se manifestă atunci când te lași ghidat de preaplin. Atunci te simți cu adevărat liber: când nu alegi, când puterea dubitativ-reflexivă a conștiinței pe care o numim rațiune nu interferează cu acțiunile, când practic ”nu alegem”. Scindat cum e, sufletul oricui alegere paradisul, alege un act ratat: să încerce să ajungă in corpore acolo, să umple prăpastia pe care Platon o vede între ”suflet” și ”trup” și savanții actuali o identifică între ”interior” și ”exterior”, între cum îți percepi identitatea ca ”obiect intern” și ca ”obiect extern”.

În starea de liniște și melancolie, când lumea din minte se destramă, rămâi singur cu o natură proprie, misterioasă, abisală. Melancolia e o stare de agregare a sufletului în contact cu percepția efemerității sale. Doar despre asta scriu, mai exact din miezul melaconoliei scriu. Nimeni nu resimte durerea ”vagă”, crepusculară, decât în liniște. Agitația, frenezia luptei cu dușani inventați, e o ecluză, un paravan.

Vrem să trăim în prezent? e absurd. Trăim deja în prezent, orice ne-am închipui. O eroare de interpretare, focalizarea atenției pe peisaje mentale nu anulează faptul că trăim în prezent fără încetare. Trecutul e o ficțiune. Viața reală e doar relație, iar o relație profundă, care să ne implice integral nu e posibilă fără continuitate. De aceea doar cuplul o poate garanta. În rest suntem singuri și starea de acalmie, de pace cu propriul destin, se leagă de cât de bine ne îndurăm și gestionăm conștiința singurătății.

Cuplul, în sensul în care e configurat intern, cuplul arhetipal, nu e parteneriat, e altceva. Parteneriatul e un joc de roluri. Cuplul angrenează tot misterul sufletului individual. Toți suntem iubiți de cineva, cumva, întrucâtva. Dar nu asta vrem. Îl contrazic pe Andre Green. Nimeni nu se mulțumește cu gândul că e iubit dacă nu simte reciprocitate. Nu e nimic mai simplu decât să te simți văzut, înțeles, apreciat, valoriza… ca individualitate și să oferi altuia garanția că nu îl confunzi, că îl percepi ca atare. E o formă a iubirii pe care grecii o numeau „philia”. Asta e ceea ce ne oferă cei de care natura ne impune să ne desprindem: părinții. Dar nu asta vrem. Nici să alegem în sensul rațional, să evaluăm realist compatibilitatea cu un partener anume. Nu după asta tânjim.

Sunt niște forme estetice, o anumită expresivitate, un ansamblu de trăsături, ceva ce face un om să ne pară fără seamăn în lume și simultan cel mai ”apropiat” de o esență a ființei proprii. Nu contează cât de îndepărtat sau de diform e în ”conștiință”, în comportament, precepem potențialul „neîmplinit” sau deviat, acea esență. Un anume John Money, psiholog, spune că toți avem o hartă a iubirii și un tipar al ”perechii” proprii, îl avem configurat în sânge, în nervi, în atracția spre anumite forme sensibile. Știm cum arată, cum se mișcă și cum se simte atingerea lui, poate și cum miroase (eu zic că am știut mereu).

Voi mai vorbi despre asta, într-un alt material.

Cândva oamenii știau destul de limpede aceste lucruri. Își acceptau soarta, identitatea, forțele sau slăbiciunile lăuntrice, vocația sufletului așa cum acceptau boala, bătrânețea, limitele, handicapurile, faptul că le-a fost ”dat” să fie cine sunt. Nu aveau ideea că se ”inventează”, auto-determină, că ar putea deveni altcineva, că și-ar putea schimba gusturile, chemările, sursele de atracție și repulsie, puterile sufletului. Erorile de concepție și gândire ale fiecărei epoci ne-au costat pe toți destul de scump. Chiar și eroarea că planul așa zis ”fizic” ar avea prioritate sau ar genera ceva. Puterea mușchilor și a hormonilor n-are nici o legătură cu forța psihică a celui care are un curaj nebun sau e capabil de pasiune. Mai degrabă invers… Nimeni nu face mușchi fără o miză, fără o cauză care îi alimentează elanul și efortul devenirii.

Fapt e că toate valorile care ne țin în viață (nu doar în spectrul supraviețuirii) se leagă de identitate. Fără ea nu există decât supraviețuire.