Dragostea înalță ființa umană până în punctul culminant al unei levitații ce pare perpetue. Până acolo însă e cale lungă și puțini ajung să se înfrunte din acest măr copt care e rezultatul unei îndelungi suferințe despre care nu se spune nimic, ba mai mult, se bagă sub preș.
Astăzi refuzăm să suferim pentru că zeitgeistul nostru ne spune că putem fi perfecți și fără suferință, ba chiar mai mult ne putem încrede în știință și progres pentru a ne dirija complet spre perfecționare. Acesta este tabloul hașurat în care pășim unde conceptul de dragoste ajunge să reprezinte un fel de asistare socio-interioară cu pretenții elevate de tandrețe, eleganță și o imagine despre sine demnă de filmele noir. Nu asta simbolizează efortul nostru de a părea ceea ce nu suntem? Nu aici este chintesența individului mediocru care și-a făcut din autoînchipuire un sine paralel în care crede și în care se închină mai ceva ca la moaște.
Fascinația mediocrității nu naște dragoste!
Poate un chip cioplit prostiei în timp, naște acest monstru al mediocrității când vine în contact cu admirația întregului său. Astăzi, dragostea trece prin stomacul mediocrilor care nu au ochi să vadă decât cei care sunt ca ei – mediocrii, la fel de închipuiți și nefericiți ca toată lumea. De ce oare ne amăgim cu imagini idilice când noi căutăm complet altceva decât reflectă ambalajul nostru schimonosit de atâta purtat în societate? E un joc din care periodic ieșim din rolul bicisnic cu care ne-a înzestrat natura. Fără prea multă filozofie, totuși, de ce femeile pot să-ți creeze spontan un manual al erotismului și al tandreței personalizat și când vine vorba de bărbați primul lucru e înălțimea?
Ce rost mai are să trecem în revistă un întreg repertoriu idilic când defapt urmărim animalic un prototip în stare să ne satifacă nevoile și cerințele, pretențiile sociale curente. Dragostea nu are loc în asemenea proces, ci doar proiecția ei, ideea din spatele acestui efort de trăi frumos care e dragostea.
Nu e mai simplu să spunem că dragostea are toc dincolo de trecerea ei prin stomac?
Chiar sub acel toc care își caută înalțimea femeile strivesc întregul reportoriu al dragostei pe care l-au visat din copilărie, încă de pe vremea ceaiului cu păpuși. Ce rost are să căutăm o dragoste care pică ușor în sufletul nostru când noi vrem doar ambalajul și oare ce statut social mai ai când realizezi că acel Gulliver de lângă tine e mai banal decât nimicul sau chiar decât tine. Grea epifanie.
Până la articolul următor morala rămâne că orice Gulliver ajunge la un moment dat și în Țara Uriașilor, doar, doar, vom găsi o femeie în stare să-i suprindă mediocritate înainte să se declare fascinată de nimicul cel emană.
Dragostea are toc și mediocritatea o potcoavă pe grumazul inteligenței.
Citiți și I want you to play the blues for me
