Din tolba setului de reguli nescrise ale omenirii – sunt ușor lipsită de simtul matematicii când spun asta, aici omenirea referindu-se mai degrabă la experiența personală – am scos zilele acestea o regulă. M-a bântuit întreaga mea existență, mi-a mutilat personalitatea pe alocuri, m-a ologit de membre prețioase ale temperamentului meu.

După ce am rătăcit târându-mă așa dezorientată și rănită prin cotloanele sociale ale vieții, am decis să văd despre ce este vorba, pentru că totuși mi-ar prinde bine să-mi crească aripile la loc. Și uite așa, umblând pe la ușile celor cu diplome de specialitate în ceea ce se chinuie să sintezize, cerceteze și explice omul dincolo de fiziologia și anatomia lui, am pus cap la cap concluzii științifice, păreri și experiențe personale și am decis că nu voi mai respecta nici această regulă nescrisă. Motivul fiind unul pe cât de simplu pe atât de prețios. Nu pot.

Regula nescrisă: ochii care nu se văd se uită. Încă din adolescență, m-am luptat cu nevoia celorlalți de interacțiune. Da, nu cu a mea. Eu eram o ființă sociabilă și socială cu limite proprii, ca toți de altfel, care din când în când aluneca sedusă în câte o lectură sau în câte un album de muzică și trăia intens acolo consumând și dând naștere unor părți din ființa ei.

În acest timp undeva prin oraș o fată brunetă cu ochi frumoși și chip la fel de frumos suferea că nu îi acord atenție. Aștepta în preajma telefonului pe care în timp l-a mutat din holul de la intrarea în apartament în holul de la camera ei, să o sun, să o întreb ce face, să-i arăt cât de importantă este pentru mine și ce mult o iubesc. Iar eu deja făceam asta. Fără să o sun.

Eram în camera mea departe de telefonul fix al familiei (evident aveam o relație proastă cu acest aparat) gândindu-mă la lume, la viață, la istorie, la ce îi determină pe oameni să fie agresivi unii cu alții sau să se iubească, gândindu-mă la ea.

O plimbam cu seninătate prin gândurile mele, fără să-mi treacă prin capul pe atunci bălai cât de departe se simțea ea de acel loc, cât de departe se simțea de mine.

Apoi veneau reproșurile. Toate dansau energic pe melodia aceleiași ipoteze: dacă eu nu te sun, tu nu mă suni dacă eu nu te caut, tu nu mă cauți. Era semi adevărată. Ea mă căuta mult mai des. Aveam și eu inițiativă, dar raportată la nevoile ei, era anemică.

Am crescut împreună, ne-am transformat din fete în fetișcane din fetișcane în femei și am târât după noi pe tot parcursul relației noastre – care încă supraviețuiește- grămezi de dragoste, litri de lacrimi, multă  febră musculară de la râs și Năluca, nemuritoarea fantomă a acestui neajuns al comunicării și al reciprocității.

Ne-am tot luptat cu ”dacă eu nu te caut, tu nu mă cauți” până când am obosit amândouă și am renunțat la el. Uneori, foarte rar mai iese din vocea ei dar e atât de slăbit că abia îl mai auzim.

Acum am dat din nou de Nălucă dar într-o altă voce. M-a băgat în sperieți, munți de angoase s-au prăbușit peste mine. M-am tot gândit la toate prieteniile pe care le-am legat și care funcționează fără această nenorocită de fantomă. Ne căutăm când ne căutăm și vorbim de toate cu orele ca și când ne-am întâlnit ieri. Totuși nu funcționează cu oricine.

E simplu. Relațiile lipsite de orice obligativitate, cele pe care le legăm relaxați din plăcerea de a petrece timpul cu cineva,  funcționează pe un criteriu de bază al nevoii de celălalt. Dar această nevoie de interacțiune nu este neaparat reciprocă ca și intensitate. Unii oameni au nevoie să interacționeze mai des, alții mai rar. Uneori aceste categorii se întâlnesc și nu cad de acord cu privire la raporturile de reciprocitate afectivă din relația lor. Se măsoară interesul și iubirea pe cântarul acestei nevoi de interacțiune? Păi nu. Și sigur că da.

Pentru că și iubirea și interesul ca și nevoia de interacțiune sunt diferite de la om la om, adaptate și formate din experiențe emoționale personale care determină anumite nevoi și tipare comportamentale. Limbajul iubirii diferă de la un individ la altul.  Asta nu înseamnă că ar trebui să ne simțim iubiți doar pentru că celălalt ne iubește. Nu ar trebui să ne simțim în gândurile celuilalt doar pentru că suntem acolo.

Exact cum dacă nu te simți iubit sau în gândurile cuiva nu înseamnă ca nu ești acolo sau că nu te iubește.

În cele din urmă natural, în firea vieții și a dinamicii relațiilor interumane rămânem cu cei care ne vor așa cum suntem și noi rămânem în viețile celor pe care îi vrem așa cum sunt.

Desigur, asta nu înseamnă să nu depun nici un efort pentru a face o relație de prietenie să funcționeze. Dar efortul va avea în mod natural o limită de care nu va reuși să treacă. Iar limita mea se va întâlni cu pragul maxim de toleranță al celuilalt. Dacă vor se vor potrivi, relația va ajunge să îmbătrânească, fetele vor deveni fetișcane, fetișcanele femei și femeile bătrâne.

Năluca va supraviețui, dar va amuți.