„În moartea unui om moare o lume necunoscută.”, spunea Antoine de Saint-Exupéry,  profețind întrebările pe care le lăsa după dispariția lui stranie în mijlocul mării. Trăim între oameni, dar fiecare dintre noi poartă în sine o lume întreagă, care freamătă și luptă în interior, al ei însuși, al nostru, ca niste cercuri rotitoare care nu-și găsesc niciodată liniștea.

A murit Cristina Țopescu. Avea 59 de ani. A murit singură, sau, sau, mai bine zis, în singurătate. Poate că nu știți, senzația aceea care te strânge de gât și nu te lasă să respiri. Nu știu de ce, înclin să cred că singurul ei prieten cu adevărat a fost tatăl ei, Cristian Țopescu, a cărui dispariție a lăsat-o mai pustie cu întreaga umanitate pe care el o reprezenta. Și câinii, să nu uităm… Toată lumea se întreabă unde erau prietenii ei, dată fiind tăcerea (mult prea) îndelungată? Toată lumea ar trebui să se întrebe unde suntem cu toții, probabil pierduți printre propriile noastre tăceri… !?

Sursă foto: facebook

Ce am putea să învățăm din moartea acesta, atât de simplă în complexitatea ei? Că suntem trecători și că depindem de o secundă, de o bătaie de inimă, de o răsuflare.

Și totuși…

Ar trebui să ajungem la înțelepciunea de a alege oamenii cu care ne petrecem timpul, de la secunde până la secole… E de ajuns dacă păstrăm doar câțiva, pe care să nu ne putem supăra, oricât ne-ar părea de rău că îi pierdem. Să înțelegem că nu gândim la fel, că fiecare din noi e o entitate care funcționează după propriile legi. Diversitatea e condiția esențială a supraviețuirii. Oamenii despre care putem spune că au fost un dar, nu o lecție, pentru că sentimentul este acela de gratitudine, nu de dispreț sau regret. Ar trebui să fim conștienți că trecerea unora prin viața noastră e șansa noastră de a deveni mai buni, chiar dacă suferim. 

Viața e scurtă. Suntem fața frumoasă a cicatricilor din noi. Dacă orice rană se reface, de ce nu am putea noi, care suntem atât de puternici, să găsim confortul în capacitatea noastră de autoregenerare? Trecutul e frumos, ca un semn care îți amintește că ai învățat o lecție importantă, cum ar fi supraviețuirea în deșert sau la Polul Nord…

Să te poți bucura de orice durere, asta e cheia fericirii.

Pentru că, nu-i așa, „Noi am vrea să murim fără să existe moarte.”, cum spunea Emil Cioran…

Drum lin în lumină, Cristina Țopescu!