Din nou despre Jean Paul Sartre. De data aceasta, fără Simone de Beauvoir, ci într-un context pe care trebuie să-l analizăm în profunzime, pentru că ne poate oferi modele de respect față de propriile principii. Da, Sartre a refuzat PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, acordat „pentru opera sa, bogată în idei și plină de spiritul libertății și căutarea adevărului, care a exercitat o influență de amploare asupra timpului nostru.”

În anii ’60, Jean-Paul Sartre, unul dintre cei mai influenți filozofi și scriitori francezi ai secolului XX, a fost pus într-o situație… stranie, aceea de a primi prestigiosul premiu Nobel pentru literatură. Cu toate acestea, într-un act de curaj și consecvență cu propriile sale principii, Sartre a ales să refuze acest premiu onorific. Refuzul său a generat reacții mixte în rândul publicului și a ridicat întrebări profunde despre natura artei și a angajamentului moral al unui scriitor.

Contextul și motivul refuzului

Jean-Paul Sartre s-a remarcat ca unul dintre principalii reprezentanți ai existențialismului, căutând mereu să exploreze dilemele umane și condiția umană în scrierile sale. El a fost un critic acerb al instituțiilor și autorităților care inhibau libertatea individuală și a susținut în mod constant că un scriitor trebuie să rămână independent și să nu fie corupt de recunoașterea oficială sau de influențe externe.

Când a aflat că a fost desemnat ca posibil laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1964, Sartre a realizat că acest prestigiu ar putea impune anumite constrângeri și compromisuri asupra libertății sale artistice și intelectuale. El a considerat că premiul Nobel ar putea fi utilizat de autorități sau de alte instituții pentru a-l controla sau influența într-un fel, și astfel a hotărât să respingă această onoare.

Argumentele lui Sartre

Refuzul lui Sartre a fost motivat de convingerea sa profundă că arta trebuie să rămână liberă și independentă de orice formă de control sau influență externă. El a susținut că scopul artei este de a exprima adevărul și de a provoca reflecție și schimbare în societate. Prin acțiunea sa de a refuza premiul Nobel, Sartre a dorit să transmită un mesaj clar despre nevoia de a păstra integritatea artistică și morală în fața presiunilor externe.

De asemenea, Sartre a văzut acest refuz ca o oportunitate de a critica instituțiile care promovează premii și onoruri, subliniind că ele pot perpetua o anumită formă de elitism și pot influența gusturile și preferințele publicului. El a considerat că arta adevărată trebuie să rămână liberă și să fie judecată de către indivizi în mod independent, fără intervenția autorităților sau a juriilor.

pinterest.com

Reacții și impact

Refuzul lui Sartre de a primi premiul Nobel a generat reacții variate în întreaga lume. Unii l-au criticat, acuzându-l de a fi pierdut o oportunitate unică de recunoaștere și de a-și împărtăși ideile cu un public mai larg. Alții, în schimb, l-au susținut și l-au considerat un exemplu de consecvență și independență. Indiferent de reacții, gestul lui Sartre a atras atenția asupra problemelor mai profunde legate de relația dintre artă și autoritate, între creație și recunoaștere oficială.

Un gest unic a fost refuzul lui Jean-Paul Sartre de a primi premiul Nobel,  un act de curaj și consecvență cu propriile sale principii filozofice și artistice. El a respins premiul pentru a-și păstra independența și integritatea artistică, considerând că artei trebuie să i se permită să rămână liberă și să provoace schimbare în societate, fără a fi controlată sau influențată de autorități sau instituții externe.

Direct la sursă

Discursul lui Anders Österling, membru al Academiei Suedeze

Anul acesta, Premiul Nobel pentru Literatură a fost acordat de Academia Suedeză scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa, care, bogată în idei și plină de spiritul libertății și al căutării adevărului, a exercitat o influență profundă asupra epocii noastre.

Reamintim că laureatul a făcut cunoscut faptul că nu a dorit să accepte premiul. Faptul că a refuzat această distincție nu modifică câtuși de puțin validitatea premiului. Cu toate acestea, în aceste circumstanțe, Academia nu poate decât să declare că înmânarea premiului nu poate avea loc.

Refuzul

Într-un anunț public, tipărit în ”Le Figaro” din 23 octombrie 1964, domnul Sartre și-a exprimat regretul că refuzul său de a primi premiul a dat naștere unui scandal și a dorit să se știe că, necunoscând caracterul irevocabil al deciziilor Academiei Suedeze, a încercat printr-o scrisoare să împiedice ca alegerea lor să cadă asupra sa. În această scrisoare, el a precizat că refuzul său nu a fost menit să jignească Academia Suedeză, ci s-a bazat mai degrabă pe motive personale și obiective.

În ceea ce privește motivele personale, domnul Sartre a subliniat că, datorită concepției sale despre sarcina scriitorului, a refuzat întotdeauna onorurile oficiale și, prin urmare, actul său de față nu era fără precedent. De asemenea, a refuzat calitatea de membru al Legiunii de Onoare, nu a dorit să intre la Collège de France și ar fi refuzat Premiul Lenin dacă i s-ar fi oferit. El a declarat că acceptarea unei astfel de distincții de către un scriitor ar însemna asocierea angajamentelor sale personale cu instituția care o acordă și că, mai presus de toate, un scriitor nu ar trebui să se lase transformat într-o instituție.

Printre motivele sale obiective, domnul Sartre a enumerat convingerea sa că schimbul dintre Est și Vest trebuie să aibă loc între oameni și între culturi fără intervenția instituțiilor. În plus, întrucât, în opinia sa, conferirea premiilor din trecut nu reprezenta în mod egal scriitori din toate ideologiile și națiunile, el a considerat că acceptarea sa ar putea fi interpretată în mod nedorit și nedrept.

Dl Sartre și-a încheiat remarcile cu un mesaj de afecțiune pentru publicul suedez.

La banchet, S. Friberg, rectorul Institutului Caroline, a făcut următoarele precizări: „Domnul Sartre s-a aflat în imposibilitatea de a accepta Premiul pentru Literatură din acest an. Există mereu discuții despre acest premiu, pe care fiecare se consideră capabil să-l judece sau pe care nu-l înțelege și, în consecință, îl critică. Dar cred că Nobel ar fi înțeles foarte bine alegerea din acest an. A face lumea mai bună este visul fiecărei generații, iar acest lucru este valabil în special pentru adevărații poeți și oameni de știință. Acesta a fost visul lui Nobel. Aceasta este o măsură a importanței omului de știință. Și aceasta este sursa și forța de inspirație a lui Sartre. Ca autor și filosof, Sartre a fost o figură centrală în discuțiile literare și intelectuale postbelice – admirat, dezbătut, criticat. Producția sa explozivă, în ansamblul ei, are amprenta unui mesaj; ea a fost susținută de un efort profund serios de a îmbunătăți cititorul, lumea în general. Filozofia, pe care scrierile sale au slujit-o, a fost salutată de tineri ca o formă de eliberare a spiritului.

Existențialismul lui Sartre poate fi înțeles în sensul că gradul de fericire pe care un individ poate spera să-l atingă este guvernat de disponibilitatea sa de a lua poziție în conformitate cu ethosul său și de a accepta consecințele acestuia; aceasta este o interpretare mai austeră a unei filosofii admirabil exprimate de Ralph Waldo Emerson, contemporanul lui Nobel: „Nimic nu este în cele din urmă sacru în afară de integritatea propriei tale minți”.”

Calitatea vieții umane nu depinde doar de condițiile externe, ci și de fericirea individuală. În epoca noastră de standardizare și de sisteme sociale complexe, conștientizarea sensului vieții pentru individ poate că nu s-a pierdut, dar cu siguranță a fost atenuată; și este la fel de urgent pentru noi astăzi ca și pe vremea lui Nobel să susținem idealurile care au fost ale acestuia.”

Din Conferințele Nobel, Literatura 1901-1967, editor Horst Frenz, Elsevier Publishing Company, Amsterdam, 1969.