Pe alţii însă, hiatusul i-a adus la disperare. Disperarea că nu şi-au umplut pe îndestulate viaţa cu avuţii şi cu profituri de orice fel, cu faimă sau titluri. Abrevierea umanului e vizibilă de departe în cazul lor. Otrava care mustea până acum, cenzurată de o oarecare umbră de ruşine, năvăleşte în valuri cu spume, nestingherită, pentru că sentimentul de a fi în centrul lumii le dă senzaţia că orice ar face sunt imposibil de prins sau de pedepsit.

O adevărată cutie a Pandorei s-a deschis odată cu acest flagel mondial care a oprit lumea în loc pentru doi ani și care a adus cu el revelații: că nu suntem cei mai importanți în lumea asta, ci, undeva în scara evoluției, suntem mai fragili decât un virus microscopic produs în laborator, că nu suntem eterni și că niciodată să nu spui ”mie nu mi se poate întâmpla niciodată”.  Ce va urma, nu se ştie. Știm doar că ne-am schimbat radical, ca indivizi și ca tip de relaționare în cuplu și în societate.

Izolarea (singurătatea) ne-au făcut să (ne) descoperim și să înțelegem că se poate și ”la distanță”. Cu noi înșine suntem în cea mai bună companie, garantat. Unii psihologi chiar ne sfătuiesc să ne găsim întâi pe noi, oricât ar suna de straniu, deși inteligibil în materie psihologică, apoi să ne începem viața. Așa să facem, deci.

Secolul nostru a adus, așadar, o nouă inteligență emoțională și socială. Unii tânjesc mai mult după compania celorlalți, alții și-au descoperit un alt modus vivendi care exclude orice dependență relațională. Și totuși, rata divorțurilor crește, interesant, nu-i așa? Dar și a celibatului, pe altă parte, fiindcă mariajul a ajuns să nu mai încânte adulții care pot trăi ”bine mersi” fără o hârtie care ”și așa nu contează”, la o adică.

Calitățile umane se descoperă în felul în care oamenii „au grijă” de relațiile lor și de felul în care, if neccesary, ele se sting sau trebuie stinse. Ele contează poate în aceeași măsură ca și relația însăși, așa cum moartea contează pentru orice existență. Poți muri într-o mocirlă sau pe câmpul de bătaie. Important e să ai conștiința curată, deplină, nepătată, și să fii convins că ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru a o atinge. Nu mai e timp pentru cei care nu ne vor. Nu mai e timp pentru cârcotași sau miorlăitori. Pentru ”fițe și pretenții”, cum ar zice liceenii.

E timp pentru a ne pune pe primul loc în ierarhia în care pot încăpea peste 8 miliarde de oameni, dar neapărat pe primul loc, fără compromisuri. În momentul în care cedezi locul suprem, nu va mai conta pe ce loc cobori. Numai așa vei ajunge să nu te bagi dator nimănui, ca să nu aibă cine să-ți încarce nota de plată. Și asta nu e psihologie motivațională, ci experiență.

Contează la fel de mult precum calitatea vieții pe care ai dus-o. Trebuie să cauți să fii erou, chiar dacă ai fost slugă toată viața. Legea existenței e dinamică, e legată de evoluție, cât de mică, dar să fie. Todus mundus agit histrionem, stă scris pe frontispiciul Teatrului Globe, adică „toată lumea joacă teatru”.

Ieșirea din scenă e la fel de importantă ca momentul în care s-a deschis cortina. Spectacolul e deplin, e acolo, în fiecare spectator, la cote înalte în fiecare moment al lui. E cooperare și transfer. De aceea trebuie să fie susținut da cappo al fine. Nu-i nimic dacă o dată ratezi, ai atâtea ocazii să mai joci, trebuie să fii din ce în ce mai bun, altfel o să performezi patetic – dar de unul singur, cu sala goală.

Viața e o scenă. Cortina se trage, vrând-nevrând.

Nimic nu e veșnic, dar totul se repetă, într-o formă sau alta.

*

Și, în plus, să nu uităm: