Nicolae Labiș: ”Pentru ce-am plecat, încotro mă îndrept…?”

La 21 de ani, poetul Nicolae Labiș, născut în 2 decembrie 1935 în comuna suceveană Mălini, avea să-și trăiască ultimele secunde ale morții într-o luciditate înfiorătoare, după cum mărturisea prietenul care asistase la tragica scenă: „La spital, Labiş mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capşa, apoi însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria» din Piaţa Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane:„Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei»“, a povestit Mihai Stoian, pentru revista „Luceafărul“, una dintre ultimele discuţii purtate cu poetul.

Nici acum nu se știe cu exactitate de ce a trebuit să moară cel care putea, pe urmele lui Mihai Eminescu, să devină unul din cei mai importanți scriitori români de talie universală. Se știe că „deranjase”, ca și mulți alții din generația lui, suspect de vii, apoi suspect de morți…

Iată ce se spunea despre Nicolae Labiș, supranumit „buzduganul unei generații”:

„A veni toamna şi iar mi se face dor de cristalinul cântec al neuitatului nostru Labiş. A venit din nou toamna şi în gânduri tresare un braţ cu steag fluturând deasupra luptei împotriva inerţiei.” (Nichita Stănescu)

„Nu pot să nu-mi amintesc de Nicolae Labiş. Mă aflam la Spitalul de Urgenţă, când el şi-a trăit acolo ultimele zile. Eu nu-i cunoşteam poeziile, abia după moartea lui le-am citit şi am realizat ce talent uriaş se pierduse. Atunci, pentru prima oară, mi-am dat seama cât de comun şi neajutorat eşti în boală, indiferent ce ai în cap.” (Aurel Romilă)

Nicolae Labiș, poetul fără moarte(Foto credit: pinterest.com)

„Starea poetică descoperită de Nicolae Labiș se află cuprinsă toată între prospețimea candorii infantile în receptarea lumii și conservarea acestei ingenuitati până la o crispare tragică. În acest sens poema „Moartea căprioarei” va marca spațiul originar al poetului, identificându-i timbrul specific. Aici, cu o perspectiva infantilă (poetică în absolut) el ia în stăpânire universul și existența, mitizându-le involuntar. Lirismul acut vine din perceperea înfricoșată a morții pe un fond de puritate originară. Perspectiva infantilă asupra vieții exclude moartea, astfel că revelația fizică a extincției apare neverosimilă și catastrofală, iar sentimentul liric devine o exclamație dureroasă, nu lipsită de un anume retorism. Poezia picură însă cristalină, dând înfiorări profunde.” (Marin Mincu)

Nu (mai) putem face altceva decât să-i recitim poezia, cu gândul la fragila punte dintre viață și moarte, dintre ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim, în ochii celor care ne văd altfel.

Nicolae Labiș. Sursă foto: rotalianul.ro

Nicolae Labiș. Sursă foto: rotalianul.ro

 

Dor

Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.

Am iubit…

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie…

Dragostea

Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi…
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.
De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost –
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.

Scrisoare mamei

În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire –
E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată
Şi năvălea într-însa al datinei popor! –
Strălucitoare capre cu lâna colorată
Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,
Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,
Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Când ascultam la geamuri şi palma dumitale
Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;
M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind în amintire
O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

MOARTEA LUI LABIS (Stelian Tănase)
S-a nascut la 2 decembrie 1935 la Mălini, in nordul Moldovei. A murit la 22 decembrie 1956 pe un pat de spital. Avea doar 21 de ani. Asasinat? S-a sinucis? Accident? Împrejurarea rămîne pină azi o enigmă. Am cerut dosarul morții sale la arhiva SRI în urmă cu 30 de ani. Mi s-a dat o pagină, într-un carton gri. Am făcut aceeași încercare prin 2007-8 la CNSAS. Tot fără succes. Cineva mi-a spus o dată că ar fi văzut niște pagini. Ele trebuie să existe – măcar cele ale procesului intentat vatmanului. Miliția a făcut o anchetă și fiind un accident soldat cu victimă, l-a trimis în judecată. Exista depozițiile martorilor, fotografii, probe, măsurători. A fost un proces…Unde este dosarul acesta? A dispărut? Cine era interesat să îl ascundă? E de știut. Securitatea? Numai ea avea puterea să distrugă un dosar.
Despre Labiș s-a vorbit în mai multe procese politice și anchete la Securitate prin 1958-59. Unii dintre prietenii lui au fost arestați, interogați, judecați, închiși și eliberați în 1964 la amnistie. Subiectul anchetelor a fost legătura unor studenți și tineri scriitori cu Labiș pe fondul revoluției din Ungaria din toamna 1956. 1956 a fost și anul dispariției poetului. Împrejurările acelea sunt pînă azi neclarificate deși s-a vorbit mult despre moartea lui. Pare să existe cineva care a obscurizat urmele întregii afaceri. A fost Labiș lichidat de Securitate!? Asta este întrebarea cheie. Unii au scris și cărți despre dispariția lui. Zvonurile s-au înmulțit, versiunile diferă mult și merg de la asasinat la sinucidere, la un banal accident de tramvai, cu un bețiv căzut sub șine.
Cineva ii tradusese două poezii intr-o gazetă din Budapesta, ceea ce a alarmat oficialii de la București. Apoi erau rivalii din Școala de literatură. Unii au pozat chiar în prieteni în anii 60 cînd figura lui fusesere reabilitată. Nicolae Labis, speranța poeziei regimului comunist din anii ’50, a întors oare armele împotriva acestuia? A fost pedepsit pentru faptul că susținea ideile revoluției de la Budapesta? Că citea literatură interzisă, că scria în ultima vreme poezii protestatare ? Unde se ascunde adevărul? Era Labiș devotat regimului, poetul artei proletare ? Nu fusese oare un avîntat poet utecist?
Într-o zi rece de decembrie, doi bărbați se pare că l-au îmbrîncit sub roțile unui tramvai care între biserica și spitalul Colțea și Muzeul Sutzu. Cind s-a stins, cîteva zile mai tîrziu, pe 22 decembrie, la spital din str. Ion Mincu, Nicolae Labiș nu a avut lumînări la căpătîi, ci doi securiști. “ Îl interogau si atunci.
În 1972 mi-a povestit Zaharia Stancu (zice Mircea Dinescu ) …în biroul lui somptuos: Să-ți spun ceva despre Labiș! Știi că a murit cu securiștii la căpătîi la spital? Doi stăteau la căpătîiul lui și el nu le-a spus ce voiau ei – cine i-a tradus cele două poezii care-i apăruseră atunci, in ’56, intr-o revista maghiară! Și știi cum a murit? Da, călcat de tramvai! L-au împins puțin, tovarășe Dinescu, l-au împins puțin!”.
Ironia face, că acea noapte să fie prima în care tramvaiele circulau și după miezul nopții. “A fost dus imediat la Spitalul Colțea, dar fiind fără speranță de supraviețuire, nu au vrut să-l țină bolnav acolo. A ajuns apoi la Spitalul nr. 9, dar nici aici nu au vrut să-l țină. Într-un final a fost acceptat la Spitalul de pe strada Ion Mincu „, spune un martor.

Citiți și Eugen Ionescu: Sunt o voce care caută…