Îmi e dor. Spune-mi să vin… și voi veni. Spune-mi să rămân… și voi rămâne. Spune-mi că mă vrei refugiu… și refugiu îți voi fi; să te vindec, să te protejez de gânduri rele, de blesteme și să îți ofer dorințe în noapte. Lasă iluziile ce îți provoacă dureri. Vei avea parte de demoni senzuali și de îngeri binecuvântați dacă vei păși pe poarta universului meu. Lasă-ți visele pe perna pe care am stat cândva. Voi veni să ți le îndeplinesc atunci când ești pregătit să mă primești din nou în suflet. Sunt aici. Voi fi aici. Îți voi fi refugiu în nopțile de vară pline de speranțe. Am căzut în păcat și am plătit pentru asta. Sunt unde vrei să fiu. Doar șoptește-mi numele și îți voi apărea în cale. Nimic nu mă va opri să îți îndeplinesc dorințele sufletului tău.
E din nou noapte. Deși a trecut atâta timp de când nu ne-am m-ai văzut, tot nu mă pot opri din a-mi fi dor, din a-mi dori să îți mai simt îmbrățișările, să îți mai gust săruturile, să îți aud șoaptele la ureche… Nopțile sunt prea întunecate de când nu mă mai găsesc în patul tău.
Să știi că n-am să fug din lumea plină de trăiri nemaintâlnite pe alte meleaguri prin care am umblat și vreau să îți mărturisesc că doar de la tine am învățat că există săruturi pasionale care nu sunt promisiuni. Să nu mă lași să plec! Mă auzi? Nici tu să nu îți dorești să plec! Dacă aș pleca, magia s-ar rupe și viețile noastre ar fi în primejdie. Ne-am topi de dor sau am muri. E liniște. Poți oare să închizi această amintire-pasiune într-o cameră a inimii, să îi pui lacăt, iar cheia să o arunci pe fundul mării?
Îți mai amintești nopțile în care iți eram refugiu? Eu nu le-am uitat. Au fost cele mai frumoase nopți ale vieții mele. Stăteam în brațele tale, ne spuneam povești, apoi chestiuțele se întâmplau. „Ți-era dor, nu-i așa?”. Da, mereu îmi era dor. Și acum îmi e dor, nu doar de nopțile noastre, ci de toate obiceiurile noastre. „Neața, kid!”, spuneai aproape zilnic. Am fost pentru tine, „kid”, „copilă”, „pasiune”, „fată dragă”… Încă sper că o să-ți mai fiu… Încă îți aștept să-mi spui: „Vii?”, dar nu cred că îmi vei spune, să mai aud măcar o dată un „copilă” șoptit la ureche. A fost cândva un fel de noi.
Ai plecat fermecat de” zburătoare” prea tentante și te-ai lăsat prin în mreje prea puternice. E întuneric și o liniște diferită de cea de atunci. O liniște ce nu mă lasă să dorm în nopți reci de vară. Uneori aș vrea să culeg stele și să plătesc Universul pentru a fi din nou în lumea ta. De ce ai plecat? Poate nu voi ști vreodată răspunsul. În fiecare noapte te țin în suflet și în brațe cu gândurile. Mi-e dor…
Citiți și Cine știe, poate voi muri de dor..
