Dor de Eminescu
Ni-i dor de tine, bădie Mihai,
un dor ce adânc ne sfâșie…
În cuget, în suflet și-n grai
ni-i dor de tine, bădie!
Sara coboară cu jale,
pe lacuri plâng nuferii toți…
Viața ne este o cale
de plopi cununați fără soț
Spre stele când noaptea privim,
nici cerul nu pare că-i teafăr,
că ochii tăi nu-i zărim
rotind aripi mari de Luceafăr
De dorul de tine, bădie,
tot codrul și azi plânsu-ni-s-a
ca într-o grea pribegie
din Nistru până laTisa
Că numai tu, din bolți cerești,
și-nalte guri de rai
știi neamul să ți-l ocrotești
deasupra când răsai
Și iartă-ne că n-am știut
ce tainc ne iubești…
Erai pe când nu te-am văzut,
și te vedem când nu ești….
Poetul
Poetul e o închipuire
a sufletului când se face vioară
și curge printre stele a izbăvire
pentru cei ce iubesc prima oară
Poetul e tăcere…
Singura dintre toate
tăcerile care picură mângâiere
în inimile pline de păcate
Poetul e un cântec de nai,
nemaiauzit de frumos,
pe care îl cântă prin Rai
fecioarele când își plimbă jalea pe jos
Doar în versul lui, pe-nserat,
părul fecioarelor despletite
mai poate fi sărutat și iertat
c-au plecat de pe pământ neiubite
De-aceea, Poetul este
ultima binecuvântare
de la care primim câte-o veste
despre iubirile noastre trecute-n uitare
Numai El poate să vadă
cerul vieților noastre trecute…
Poetul e un înger de zăpadă
care ninge peste noi amintiri neștiute
E lacrima care, când ți-a fost dor,
din cer a căzut…
Poetul e un izvor
din care, cu sete, plângând, ai băut
Poem din volumul „Păcate și sfinți”, apărut la Editura Epica Magna, București, 2018
Citiți și Jurnal de călătorie…, de același autor
