Jurnal de călătorie: Belgradul, în doi prieteni – Emil Almășan

Emil Almășan își începe acest Jurnal de călătorie: „Belgradul, în doi prieteni” cu versurile lui Nichita:

„Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.”
(Nichita)
Oare ce va fi fost în sufletul Lui, scriind aceste gânduri? Întrupându-le din sufletul, din inima, din lacrima sa?
Nichita ne-a dat suflet.
Ne-a îmbogățit inimile și ne-a făcut să vedem și să înțelegem fără a fi prezenți, fără a atinge, fără a le vedea cu adevărat, pentru că el a văzut, simțit și trăit în locul nostru cât pentru o mie de vieți. Iar noi, cei de după el, vedem cu ochii, cu inima, cu lacrima sa…
Am simțit asta, călcând, fericit, pe urmele lui, într-un Belgrad ce își respira ultimile ore ale verii. Un Belgrad ce se scurgea, arămiu, spre liniștea toamnei. Într-o zi de sfârșit de august și început de septembrie. Un Belgrad cufundat între anotimpuri. În câteva ore ale unei amieze pierdute, parcă, în nesfârșire.
Priveam străzile cu ochii lui, și-am simțit că Nichita, trecând pe aici, scăldându-se în lumina orașului sărutat de apele Dunării, a făcut ca Belgradul să fie, pentru noi, românii, în veșnicie, o a doua casă.
L-a făcut, cumva, al nostru…
Eu am văzut Belgradul din prietenie.Am văzut Belgradul prin poarta prieteniei, singura prin care, cu adevărat, trebuie să intri spre a înțelege acest oraș. Un oraș în care am simțit cum bate, fericit și trist, o clipă, o fărâmă de inimă de înger.
Am ajuns la Belgrad datorită unui prieten drag, Zoli Golicza, alături de care am cunoscut jocurile copilăriei și emoțiile primilor ani de școală, la Motru. Un prieten, pe care, prin vâltoarea acestor vremuri, în care oamenii mai uită și de sine, nu îl mai văzusem de mai bine de zece ani… Zoli m-a sunat și mi-a spus că îi este dor de mine. Că îi este dor de prieteni. De orașul copilăriei noastre, binecuvântatul Motru, despre care am mai scris, și voi mai scrie, și voi simți, mereu, că nu e de ajuns cât scriu. Pentru că, da, Motru este o adevărată „cântare a cântărilor” copilăriei, un loc în care, într-un mod minunat, oameni din toate colțurile țării au venit spre a construi un oraș, o lume. Spre a arăta că se poate împărți, în liniște și dragoste, un petec de pământ, un colț de cer, un strop din timpul atât de rar și iute trecător ce ni s-a dat sub soare.
Motru va fi, întotdeauna, pentru mine, pentru noi, cei care am trăit acei ani, un oraș lăsat de Dumnezeu pe Pământ spre a înțelege ce e Iubirea de viață și de oameni.
Zoli mă sunase să îmi spună să mergem, pur și simplu, fără niciun plan, acasă, la Gorj. O lună am tot vorbit, am calculat, dar nu am găsit o fereastră de timp spre a ne revedea locurile copilăriei, rămase, în sufletele noastre, spre neuitare.
Apoi, m-a sunat și mi-a spus: Emil, plec, luni sau marți, în Serbia. Am ceva de rezolvat acolo. Dacă nu am avut timp să mergem la Motru,hai, fă cumva, fă-ți timp, și hai să mergem împreună la drumul ăsta. Trecem Dunărea pe la Porțile de Fier, și-apoi avem tot timpul din lume să ne amintim de noi. Hai să bem o cafea la Belgrad!…
Așa ne-am revăzut, la Pitești, unde el a coborât de la Sfântu Gheorghe. Când am intrat în Oltenia noastră, după Craiova, pe la Strehaia, ne-am amintit de practica pe care o făceam toamna, la cules de struguri, porumb sau mere, pe dealurile Corcovei, Floreștiului și Jegujaniului, am admirat livezile de la Tâmna, ne-am bucurat de reîntâlnirea cu Dunărea, la Șimian, și-apoi a bătrânului Severin, unde mergeam, în vacanțe, să ne cumpărăm blugi, gumă de mestecat și țigări din piața unde veneau sârbii, „cuscrii”, cum le spuneam…
Văzusem, până la acest drum, barajul de la Porțile de Fier de zeci, poate de sute de ori. Ziarist fiind, am scris apoi despre grănicerii nostri, am fost pe baraj, am intrat în sala turbinelor generatoare de energie electrică, am admirat trecerea vapoarelor prin ecluza noastră de nenumărate ori. Niciodată nu am înțeles, însă, ca acum, măreția acestei lucrări. Am oprit, preț de o clipă, la mijlocul barajului, de unde, privind imensitatea de apă, învolburată, așa cum era la acea oră, am înțeles proporțiile epopeice ale muncii oamenilor acelor vremuri, care au construit această gigantică poartă de oțel și beton, ce îmblânzește Dunărea și o supune spre a-i smulge furia apelor si a o transforma în lumină. Abia acum, peste ani, înțeleg, cu adevărat, că aveau de ce să fie mândri acei oameni, care se întorceau, seara, spre case, în salopetele lor înnegrite de muncă. Și mă întreb: de ce astăzi văd, dar, mai ales, de ce astăzi cred ceea ce atunci nu vedeam și nu credeam? Ce ne-a lipsit spre a arăta, curat și cinstit, adevărul muncii acelor oameni? De ce cuvintele noastre nu sunau atunci firesc?
Văzând Porțile de Fier, am înțeles, azi, cât de măreț a fost poporul nostru în acei ani în care, cu adevărat, s-a depășit pe sine, lăsând în urmă dovezi ale unor ani de legendă…
Dar cuvintele mele sunt acum târzii și sărace…
De pe malul sârbesc al Dunării, mai înalt decât al nostru, spre clisură mergând, România pare, într-o clipă, o țară de poveste, o țară de foarte departe, pe care doar sufletul tău o mai ține, strâns, în brațe. De câte ori văzusem Dunărea de malul nostru, mergând spre Cazane, i-am simțit de fiecare dată zbuciumul, geamătul, forța. I-am simțit uriașa energie și măreție. I-am simtit chiar pericolul. De aici, însă, de la înălțimea malulului sârbesc, Dunărea pare supusă. De aici privind, înțelegi de ce, prin ani, revărsându-se, Dunărea a fost pentru noi, românii, și dragoste, cântec, și leagăn, dar și rană și lacrimă. Și, dintr-o dată, te cuprinde dorul. Dar Serbia, această țară trist de frumoasă și de caldă, știe să își deschidă inima spre a te primi în zbaterea ei. E semn că Serbia ne știe, ne cunoaște, și ne șterge lacrimile…De ajuns cât să simțim că suntem acasă! Într-o a doua casă, din care parcă am plecat foarte de demult și-am revenit poate prea târziu. Serbia este țara în care, ca român, chiar dacă o vezi prima oară, simți că ai amintiri. E țara în care nu te simți străin și simți că mergi să te reîntâlnești cu cine drag, nemaivăzut de mult.
La Kovin, unde am înnoptat, aveam să-l cunosc pe Milan, un prieten vechi de-al lui Zoli. Când m-a văzut, m-a îmbrățișat, salutându-mă pe nume. Era dimineața celei de-a doua zile. Am stat la o cafea, făcând planul zilei ce urma, în care el cu Zoli aveau de făcut un drum la Subotița și Belgrad. După vorbă, Milan pare un bănățean de-al nostru, așa curat vorbește românește. E vesel, râde, vorbește mult. Încearcă mereu să prindă din zbor vreo dorință a ta, și să fie înaintea vorbelor tale. Să nu apuci să ceri sau să întrebi ceva. Rar am văzut un om să râdă atât de mult, atât de sănătos și de neprefăcut. Vorbește, râde, soarbe din cafea, și, brusc, din când în când, chipul său se întunecă. Tace. Ochii i se umezesc. Sufletul îi tresare și se scufundă în tăcere. Am înțeles că în el, ca în majoritatea sârbilor, mustesc încă răni nevindecate. Sunt răni despre care însă ei nu mai vorbesc. Despre care nu se pun întrebări. Nu se dau răspunsuri. Doar tăcerea, tăcerea adâncă și umbra din priviri vorbește. Tăcerea ce vine dintr-un timp care încearcă să-și găsească, în urmă, odihnă și uitare…Peste care vindecarea pare că nu mai știe să coboare…
De la Kovin până la Subotița, cale de vreo 260 de km, Serbia avea să îmi vorbească, la tot pasul, despre un sentiment al sârbilor pe care îl simțisem deja mergând de-a lungul Dunării. Pentru sârbi, dragostea de țară nu este ceva abstract. Nu este o vorbă dulce, rostită doar, fie chiar și din adâncul plămânilor. Pentru ei înseamnă, pur si simplu, și grija pentru fiecare palmă de pământ pe care calci. Nu am văzut, cale de sute de kilometri, pământ nelucrat. În Serbia, totul, în jur, e curat. Pe sute de kilometri, de-a dreapta si de-a stânga drumurilor, nu am văzut o hârtie aruncată.De-a lungul drumurilor, iarba, pe margine, e tunsă. Fiecare parcare a lor e un loc în care poți, liniștit, odihni. Am privit, căutând parcă, ceva să mă contrazică, dar a trebuit, să recunosc temeinicia acestei situații. Serbia este țara unor oameni gpspodari. Se simte mâna lor la fiecare pas. Și se simte că toată această curățenie vine nu dintr-un confort financiar, ci din dragostea lor pentru ceea ce este în jur. Drumurile lor sunt peticite. Au zeci, sute de petece de diferite culori, după cum au avut la îndemână materialele de reparat, sunt adevărate table de șah, dar nu vezi o groapă în drumuri. Sunt ca în palmă. Ai putea accelera la blană, să dai bice cailor putere de sub capotă, dar înveți repede că la ei ceea ce este reglementat in materie de circulație, de regim de viteză, nu este in abstracto. Nu este o chestiune de opțiune. Respectarea regulilor de circulație atinge zona sfințeniei.
E un reflex al faptului că sârbii au înțeles (și știu să îți transmită asta), că nu se poate fără reguli, fără respect față de lege și de tot ceea ce este în jur.
Au învățat că Țara este ceva sfânt, deasupra oricărei alte realități. Că nu mai au o altă țară, o țară de rezervă, la care să se ducă după ce o vor fi terminat pe aceasta…Oriunde ne-am oprit, spre a ne trage sufletul, pentru masă sau o simplă cafea, ne-au întâmpinat senini. Bucuroși că te-ai oprit la ei, că le treci pragul. Nu e o țară idilică, nu e un basm. E însă o țară locuită de oameni care știu că nu se află doar în trecere prin acele locuri. E o țară în care oamenii ei sunt conștienți că acolo le sunt rădăcinile. Că acolo le e viitorul. Că nu stau în țara lor ca în gazdă. Oamenii calcă pe pământ cu sfințenie. Sub el și-au îngropat, nu demult, pe cei dragi, căzuți. Sângele lor e cald și amintirea lor doare…
De dimineață, mergând spre Subotița, am trecut cu grabă prin Belgrad. Am avut însă timp să admir intrarea în oraș, șoseaua de centură recent construită și noul pod peste Dunăre, imediat după ce aceasta se unește cu Sava. Acum ne întorceam spre Capitala sârbă pe autostrada care o unește cu Budapesta. Priveam în stânga și în dreapta, vedeam aceleași imagini care îmi vorbeau despre ordine, curățenie, despre respect și dragoste față de locurile în care un popor își duce viața și în sufletul meu se năștea un sentiment căruia nu știam să îi dau glas. Pentru mine, ca pentru mulți dintre cei care citesc acum ce scriu, Serbia era cumva încremenită într-un timp dramatic, tulbure, cutremurător. Și mă întrebam când și cum cursese timpul pentru ei? Când au avut timp oamenii aceștia să trăiască, să învingă rănile războiului, să muncească, să iubească, să își crească copiii, să nu stea pe loc?
Cum învinseseră, oare, și când, tragedia cu care îi asociam în mintea mea?
Fără să vreau, prin tâmpla mea curgeau imagini despre nepuntința noastră de a costrui. Despre drumuri începute, care nu mai duc nicăieri, despre autostrăzi rămase pe hărtie, și despre vorbe despre ceea ce vom face, despre bani aruncați în vânt, pe apa sâmbetei. Și dintr-o dată am înțeles câtă durere și disperare, altfel turnate în suflet, țin vie dragostea noastră de țară.
Și mi-am dat seama că sentimentul acesta ne și aseamană, dar ne și deosebește. Și-n sufletul meu totul a început să se amestece și să se spargă în cuvinte grele, de lut….
Intrasem demult în Belgrad….Între Zoli și Milam recitam, în gând, Nichita, simțind cât sunt de bogat între doi prieteni…
Am intrat să bem o cafea. Minunata lor cafea, servită cu un pahar de apă rece, alături, oferită din tot sufletul. Pe ecranul unui televizor pe care se transmitea o emisiune sportivă s-au auzit acorduri solemne. L-am privit pe Milan. Avea ochii umezi. Ii jucau lacrimi în lumina ochilor.
Era Imnul lor.
L-am întrebat ce înseamnă? Cum s-ar traduce…
„Boze pravde” , adică „Dumenzeu să facă dreptate…”
Și am tăcut. Nu l-am mai întrebat nimic. Nu de teama răspunsului, ci de teama întrebării sale…
Și cred că tăcerea aceasta ne-a unit pentru multă vreme de aici înainte, mai mult decât toate cuvintele lumii…
Emil Almășan
3 septembrie, București.