Nespuse, nu s-au pierdut
primăverile mele
așa cum ai crede
au ele-o sincopă
s-au oprit undeva să-și ia înghețată
și câteva acuarele
nici nu știi ce le trece prin muguri
răcorite au tușa mai caldă
sunt mai convingătoare
de ce să iei tu în brațe
pădurea, când
te mulțumești cu foșnetul ei?
foto tumblr.com
Citește și o pâine îi înflorește pe față
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
