ne me quitte pas
după o zi cumplită o seară
de groază lipsea…
toate măștile sub care hohotiți de-ncântare
nu pot ascunde la nesfârșit fierăstrăul
de carne – picură viața pe albă podea
oare?!
dar s-o iau pe-ndelete, mai întâi umbra
mi-a fost ter-ciu-i-tă sub roțile unei goelete ce transporta
absurde blocuri de gheață în care
zeități conservate așteptau cu încrederea dată la maxim ultimul
software de upgradare, apoi
din subsoluri de conștiință
‘ncărcată am văzut cum
ies caracatițe purtându-și trufașe pe brațe creierele lor bosumflate
era sărbătoarea aceea: mergeau să doneze celule
stem pentru prezente viitoare poeme îngrețoșate
de spaima că nu le va citi nimeni
încântarea lor că vor primi în schimb bomboane și cuțite
în spate depășea orice imaginație
câinele meu celtic mi-a mușcat
spre final limba, ca pe un biscuit dulce dat de pomană, n-am putut scoate
un sunet eram pur
și simplu paralizată privind cum apusul își taie venele
în fața mea, gestul delicat și sălbatic
m-a schimbat pour toujour
în seara asta
ne me quitte pas
foto sursa
Citește și ceasul adormitor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
